Celor care formează majoritatea tăcută a acestui popor, despărţit în două state distincte pe harta lumii, nu le poţi dovedi bătând din palme că le va fi mai bine împreună.

Oricărui român interesat de soarta „fraţilor" de dincolo de Prut, dintr-un imbold patriotic ori din simplă curiozitate, îi va fi greu să discearnă de la început între vorbe şi fapte, între sentimente şi realitate, între trecut şi prezent. O scurtă călătorie la Chişinău nu-i de ajuns ca să înţelegi cât de greşită este uneori percepţia noastră despre acea bucată de ţară, pe care unii o numim încă Basarabia, deşi oficial i se spune Republica Moldova, dar mai ales despre cei care o populează. Greşeala cea mai răspândită constă în a presupune că, dacă vorbim aceeaşi limbă, nu există nicio diferenţă între noi.

Trebuie să stai mai mult de câteva zile printre basarabeni (ca să nu-i confundăm cu „moldovenii" de dincoace de Prut!) pentru a sesiza, dincolo de ceea ce ne apropie, ce ne separă şi ne distinge. De la vechile ­răni până la prejudecăţi recente. Întâi de toate, pare-mi-se că ne înşelăm amarnic atunci când presupunem că ei au luptat ca să scape de la „sânul" Rusiei doar ca să se adape acum de la „ţâţa" României. Chiar şi cei mai înverşunaţi unionişti recunosc, în momente de luciditate, că reunificarea cu „patria-mumă" este improbabilă, dacă nu imposibilă în actualul context. Sau, în orice caz, ea nu se mai poate realiza în forma romantică de la 1918.

Motivele nu ţin numai de mersul imuabil al istoriei, de rezultatele sondajelor de opinie şi, cu atât mai puţin, de vreo conspiraţie mondială. În teorie, nimic nu ne-ar împiedica să ducem la îndeplinire idealul surprins de geniul eminescian într-un vers memorabil ca „De la Nistru pân' la Tisa". În practică, oamenii de dincolo şi de dincoace de Prut sunt mai preocupaţi de grija zilei de mâine decât de discursuri sforăitoare sau de promisi