România din Ceruri
Ei nu sunt doar o cifră rotunjită pe o coală de hârtie. Tinerii care au murit pentru libertate în decembrie ’89 n-au fost simpli donatori de sânge pentru hidra comunistă. Pe ei i-a născut o mamă şi i-a plâns un tată. Pe ei rănile i-au durut şi au strigat singuri în suferinţă când au fost loviţi de gloanţe. În faţa Televiziunii, în Piaţa Universităţii şi-n alte pieţe din ţară n-au murit statui de piată şi nici eroi de ceară, au murit oameni. Ei n-au apucat să scrie o scrisoare de dragoste şi n-au sărutat decât fotografia eroului preferat. Au fost îngropaţi în haine de nuntă, pentru că noi i-am logodit cu moartea. Pentru ei, doar lumânări topite în zăpada sângelui ieşind de mâneca paltonului subţire, de sub gulerul alb al cămăşii, de sub bretonul retezat pe frunte. Ei n-au avut laptopuri, reţele de socializare, blackberry, mec, ciz şi buz şi peturi de cola. Ei au avut un vis şi-un suflet. Ei n-au fost de piatră, au fost din carne, sânge şi oase şi au strigat şi au plâns când moartea i-a lovit. Ei au plecat şi n-au mai apucat să spună nimănui "te iubesc". Doamne, nici măcar atât! Mormintele lor sunt cuvinte îngenuncheate din scrisoarea către Dumnezeu a poporului român. Când ne-a citit în suflete, Cerul a lăcrimat. Pentru ei, care nici măcar nu şi-au sărutat părinţii pe obraz, la despărţire.
Cu o mână îşi strânge la piept nepoţelul de 3 ani, iar cu cealaltă mângâie o fotografie veche. Băiatul din poza îngălbenită de vreme e Adrian Florin Negru, fiul ei. Avea 12 ani când două gloanţe l-au răpus, în mijlocul unei mulţimi de oameni care striga "Jos Ceauşescu!", în faţa catedralei din Braşov.
Ileana Militaru nu-şi poate stăpâni lacrimile atunci când vorbeşte despre băiatul ei – copilul martir. Era cuminte, matur pentru vârsta lui. Chiar şi după atâta amar de ani, mama descrie în detaliu zilele în care l-a văzut pentru ultima
