Îmi vine extrem de greu să scriu câteva rânduri, cu cap şi coadă, despre despărţirea definitivă de Leon Volovici, vechi şi drag prieten, cu care m-am aflat cel puţin patru decenii într-o relaţie vitală de minte şi inimă. Sunt nu mai mult de trei săptămâni de când am avut cu el o lungă convorbire telefonică, cum obişnuiam să facem de când fusese obligat de medici să-şi rărească vizitele la noi, iar până la urmă să le suspende. Ştiam că e bolnav, dar ignoram gravitatea bolii. Lui nu-i plăcea subiectul şi, oricum, nu se plângea niciodată. Când îi ceream detalii, mi le furniza cu un umor blând şi o seninătate deconcertantă. Ultima dată mi-a vorbit de tratamentul pe care-l urma cu un fel de optimism moderat. Altminteri, discuţia s-a concentrat, ca totdeauna, asupra vieţii culturale din ţară. Nu ca să se informeze, căci graţie Internetului cunoştea ce se petrece la noi, tot atât de bine, dacă nu mai bine decât mine. Voia mai degrabă să răsucim pe o parte şi pe alta evenimentele zilei, să punem – cum se zice – ţara la cale. O convorbire fără fum şi pucioasă, în care ne regăseam opiniile adiacente, dacă nu identice.
Dintre multele lucruri pe care le-aş putea spune despre Leon, aleg acum problema dublului său statut intelectual: de israelian şi de român. Când am aflat, la începutul anilor ’80, că Leon vrea să emigreze împreună cu soţia şi cei doi copii în Israel, am fost extrem de îngrijorat. Mi-era teamă că bunul meu prieten, cu meseria lui de cercetător al literaturii române, nu va avea acolo nimic de făcut, că va trebui la 46 de ani, fără cunoştinţe de ebraică şi o slabă iniţiere în iudaism, să abandoneze tot ce învăţase şi făcuse până atunci, să intre într-o nouă profesie şi să pătrundă într-un imaginar colectiv şi un univers spiritual de o bogăţie copleşitoare. Cu ce sorţi de izbândă? Cu ce viitor? În anii ’80, un summum al „epocii de aur“ Ceauşescu, plecare
