Puţini sunt aceia care ştiu cum se opreşte vântul – mai întâi ca o părere, apoi ca o revenire blândă, cu răbufniri de forţă şi întretăieri de direcţie, ca o respiraţie haletantă, indecisă şi agonizantă. Este ritualul zilnic al vieţii marine, duşmanul de temut al bărcii decise să se-ntoarcă.
Se duce întâi mic şi cald la dedesubturile ei lemnoase şi fluide dimpreună, numai puţin, încet, cât să o facă să-şi ascundă coapsa, ruşinată, în nisip. Să tragă peste glezne scoici mărunte şi să-şi înceapă iar şi iar degetele ei cuminţi. Îi suflă alge crude peste ele şi i le înconjoară pe după rotund. Ea îşi cabrează lemnul şi-şi potoleşte pânza.
Am fost de multe ori acolo, în spaţiul vid de boare, l-am căutat departe de oameni, departe de lumină şi de păsări, în zare, în punctul dintre orizonturi, cu ancora prinsă în zid de cetate scufundată, liniştitor, hipnotic, inuman, cu o şoptire proprie, ascunsă, cu ritmul uşor legănător.
Se răsuceşte deasupra vârfurilor, neplutind, neumblând, necăutând. Dar nici nu se-aşază şi nimic nu aşteaptă. Stă şi este. Îi lasă lui plăcerea închipuirii pietrei, a şoldurilor săgetate cu podoabă ale fierului înfipt în carne. Ea-şi dă cu lac peste unghiile de salcâm tânăr şi îşi răsfiră frânghiile dulci. C-aşa e ea. Licoare.
Nu trebuie să faci nimic la început, te pui pe spate cu mâinile sub cap, inspiri adânc aerul şi-nchizi ochii peste sare, te laşi greu pe lemnul punţii, te bucuri de mişcarea lină până când dansul devine cântec şi-l auzi în cap, îl simţi în piept, îl iei cu mâinile şi-l împingi cu picioarele înapoi, în mare, uşor, delicat, complet sincronizat. Şi-atunci apa te iubeşte, te înconjoară, se roteşte în jurul tău, se retrage, iar tu o prinzi brusc şi o aduci la locul ei, la piept, să-i auzi zgomotul şi tresărirea. Nu e un dans normal, e un tango, un joc al aparenţelor şi-al pasului exact, e cântecul Ligeei.
N
