Alexandru Radu Ionescu avea doar 17 ani în decembrie ’89. În acea zi de joi, 21 decembrie, abia venise de la şcoală când mama lui l-a sunat, rugându-l să rămână în casă. Era speriată de ce se întâmpla în centrul Bucureştiului. Şi el i-a promis că o va aştepta, cuminte, dar apoi şi-a dat seama că n-ar putea rata clipa pe care o aşteptase atât de mult... A plecat, l-a luat în drum şi pe prietenul lui, alergând pe străzi la întâlnirea cu moartea.
"În cartierul nostru era incredibil de linişte, îşi aminteşte prietenul lui Radu. În staţia de metrou, la fel. Părea o farsă... Abia pe la Hanul lui Manuc am întâlnit o mulţime de oameni care scandau «Timişoara! Timişoara!» şi ne-am alăturat lor. Erau puţini şi erau tineri..." În faţă la Inter, Radu l-a prins de braţ şi i-a spus "ascultă, orice s-ar întâmpla, nu plecăm! Nu suntem laşi!". Şi-au rămas.
În buzunarul de la geacă, Radu avea o jumătate de pâine. Plecase de acasă hotărât şi pregătit să rămână până la sfârşit. Nu ştia ce înseamnă sfârşitul. În faţa lor erau aliniaţi, în şiruri aproape perfecte, scutierii. Între manifestanţi şi cordoanele de ordine cineva trasase pe asfalt o dungă roşie, puţin tremurată... Era semnul imaginar al baricadei care avea să se înalţe câteva ore mai târziu. Spre seară, o tânără le-a prins de braţ o fâşie de tricolor. Erau revoluţionari "declaraţi"... Se împărţeau flori forţelor de ordine, cei curajoşi se apropiau de scutieri şi le lăsau pe carâmbii bocancilor încremeniţi în aşteptare. De la o fereastră a blocurilor amplasate deasupra sălii Dalles, cineva filma cu o cameră video de amator. Radu primise şi el, de undeva, din spate, o garoafă albă, pe care o ţinea strâns, pentru că voia să i-o ducă mamei, dovadă că a fost. Acolo... În buzunarul de la piept păstra o scrisoare de dragoste primită de la o admiratoare din liceu. "(...) Dar tu nu mă vezi, nu înţelegi, nu
