Istoricul literar şi eseistul, cercetătorul şi ideologul nu pot fi despărţiţi, aşa cum, în amintirea mea, omul public nu poate fi despărţit de prieten sau textul de vocea care îl rosteşte.

Nu pot să citesc un rând scris de Leon şi să nu-i aud vocea bine timbrată, ca şi cum el ar citi rândul acela, cu voce tare (dar nu prea tare: el vorbea calm, uneori cu un uşor accent interogativ, ca şi cum ţi-ar fi cerut părerea) şi vocea să nu-mi recheme imaginea lui de acum mai mulţi ani, bărbat în putere, dar cu barba deja înspicată, cu rucsacul în spate, cu geanta plină de cărţi, de manuscrise şi de proiecte, venind de la o întâlnire sau grăbindu-se la alta, cu unul dintre numeroşii lui prieteni pe care îi avea pretutindeni (acum câţiva ani, după măritişul fiicei sale, vorbea bucuros de nevoia de a lărgi încă mai mult spaţiul inimii lui primitoare pentru a încorpora noua ramură mexicană). Nu pot separa adică imaginea prietenului, a omului delicat care era Leon, de vocea şi de textul scriitorului, de îngemănarea puţin obişnuită dintre generozitatea şi încrederea unui om fundamental bun şi judecata tăioasă în esenţă, chiar dacă moderată în formulări, a unui scriitor de idei. Căci Leon, istoric literar cu respect pentru document şi cetăţean pragmatic al unui univers plin de contradicţii, a fost un scriitor de idei, un spirit speculativ, capabil de generalizări îndrăzneţe, cu formulări elegante şi expresie personală.

Eseistica lui farmecă prin tăietura gordiană pe care o propune uneori, prin judecata limpede şi fără compromisuri, pe care o exprimă cu o francheţe caracteristică pentru gânditorul stăpân pe materia lui, dar şi cu umor şi autoironie. Eseul lui despre pseudonime, care începe cu amintirea debutului său, cu un articol unde încercase utilizarea unui pseudonim, se încheia cu bănuiala, ca o posibilitate pe care o sugera cititorului, că utilizarea unui nume