Acum 15 ani, Andrei Strătilă îşi pierdea vederea în urma unui accident. A fost operat de 15 ori şi urăşte să-i spună cineva \"că o să fie bine\". Îi place muzica şi e toboşar.

Era 4 octombrie, 1996, undeva pe la amiază, în Chişinău, oraşul din care vine Andrei Strătilă, când o maşină l-a luat în viteză pe capotă şi l-a tras dincolo de sticla fărâmiţată a parbrizului. Andrei se plimba cu bicicleta, cobora un deal care se termina într-o curbă abruptă, când autoturismul i-a ieşit în cale. Ultima imagine pe care o are despre lume este drumul prăfuit, soarele de octombrie şi un măr pe partea stângă, sub care era aşezat un covor de fructe. Şi-atât. Tatăl lui a venit parcă de nicăieri să-l culeagă de pe parbriz, striga, spunea să sune cineva la salvare, ba chiar îl rugase pe şoferul maşinii care-i făcuse praf copilul să-l ducă la spital. Omul n-a vrut. Era şocat. Vasile Strătilă a oprit atunci nişte necunoscuţi, le-a pus băiatul pe bancheta din spate şi le-a spus că trebuie să oprească la primul spital.

Praful din ochi

Andrei era conştient. Ştia cum îl cheamă, că are 11 ani, că era pe bicicletă. Simţea însă un praf gros în ochi, şi-a pus o mână pe faţă şi-a simţit cum ochiul drept i se scurge pe obraz. În Chişinău, la vremea aceea, spitalele asigurau urgenţele pe rând. Vasile Strătilă a intrat cu băiatul în braţe în unul dintre ele şi l-au scos afară, să se ducă la un alt spital. S-a dus. A avut norocul că i-au urcat copilul într-o ambulanţă. Deja pierduse doi litri de sânge, iar inima i se oprise o dată, atât cât omul să încărunţească pe loc, văzându-şi fiul sub aparatele de resuscitare. La al doilea spital, a fost primit şi băgat în operaţie.

De-aici, Andrei se rupe definitv de lumea în culori. Ultimele lucruri din mintea lui: bicicleta trântită pe drum, sânge, urlete şi merele aşternute sub copac, lângă drumul pe care maşina i-