Soarta euro, sau mai exact poziţia sa în lanţul trofic al monedelor forte, va fi decisă săptămâna aceasta, la un summit care va deveni probabil punct de referinţă în istoria Uniunii. Din cum arată lucrurile până acum, soluţia propusă va fi una hibrid, de monetizare a datoriilor pe termen scurt condiţionată însă de austeritate pe termen mediu şi lung. Practic, aproape toată Uniunea Europeană intră treptat în programe tip FMI, de finanţare condiţionată de reduceri de cheltuieli publice.
Doar că în cazul Uniunii Europene nu prea mai există potenţiali finanţatori, după ce China a dat înapoi iar SUA au acceptat să participe doar la finanţarea băncilor. Aşa că Banca Centrală Europeană va face ceea ce jurase că nu va face niciodată: va finanţa datoriile statelor, în schimbul unei promisiuni la fel de iluzorii din partea statelor, că nu vor mai acumula altele noi.
În logica economiei clasice, mişcarea are toate caracteristicile unei aterizări line, însă asta doar dacă nu cumva este prea târziu pentru o aterizare lină. Piloţii pot spera doar să nu aterizeze peste oraş iar pasagerii să scape doar cu oase rupte.
Desigur, nu toate locurile sunt la fel de sigure într-o aterizare. Pasagerii de pe locurile bune scapă cu o sperietură. Cei care au măcar scaune scapă cu viaţă. În cala de bagaje, scapă cine poate şi se poate considera norocos că n-a fost aruncat din zbor pentru a uşura aterizarea.
Ei bine, nu e greu de ghicit cam în ce categorie se găseşte România. În poziţia cinică în care o aterizare pe spate ar avantaja-o mai mult decât una pe burtă.
Inflaţia (care începe cu creşterea masei monetare şi a preţului acţiunilor şi poate culmina sau nu cu creşterea preţurilor de consum respectiv spirala salarii-preţuri) este devastatoare pentru economiile cu monedă unică dar, paradoxal, utilă pentru ţările cu monedă proprie de l
