Dlui Gâdea i-aş da, amicalmente, un sfat: să-şi amintească de el însuşi, în versiunea de la începutul anilor 2000.
L-am întâlnit, cândva, pe dl Mihai Gâdea, pe vremea când începuse o emisiune de interviuri la Realitatea TV. Mă invitase foarte politicos la un dialog şi lucrurile s-au desfăşurat civilizat. La plecare, dl Gâdea a avut chiar gentileţea să mă ducă acasă cu maşina proprie, aşa încât, pe drum, am putut schimba, în continuare, câteva gânduri.
Interlocutorul meu mă întreba, între altele, dacă ar merita să încerce o carieră diplomatică şi, în cazul unui răspuns afirmativ, care ar fi primii paşi de făcut. Omul mi se părea cuviincios, aproape timid, în mod legitim preocupat de modelarea adecvată a destinului propriu. Nu ne-am mai văzut de-atunci, faţă către faţă. Dar am fost, inevitabil, martorul unei cariere tot mai ofensive în studiourile Antenelor. Devenit moderator şi, din câte aud, director, dl Gâdea a pierdut legătura cu sine însuşi. În limbaj teologic (dl Gâdea este, ca formaţie, teolog adventist) se poate spune că s-a smintit. Adică a fost ameţit sufleteşte de aburii şefiei, de câştigul convenabil, de prestigiul vedetei de televiziune şi de o conştiinţă de sine abuzivă, care, tot în limbaj teologic, se numeşte „slavă deşartă". Nu e vorba de înregimentarea politică a Domniei Sale. Asta e o chestiune strict personală, pentru care nimeni nu poate fi tras la răspundere (cum o face dânsul cu cei de altă „obedienţă"). E vorba de bună-creştere, bună-cuviinţă, profesionalism şi un pic de cultură. Fără astfel de înzestrări, calităţile native ale oricărui personaj public se îneacă în impostură.
Dl Mihai Gâdea e, într-o privinţă, victima câtorva „însoţiri" nefericite. Nu poţi, de pildă, să stai ani de-a rândul alături de zglobiul Valentin Stan şi să ieşi în câştig. Nu poţi nici să scapi de idolatrie, dacă te lipeşti cu atâta fervoare de patronul t