Odată ce am primit propunerea de a scrie un text despre dinamica psihică (mai simplu, despre mişcarea sufletească) în preajma sărbătorii de Crăciun, mi-au apărut două imagini.

Prima este o relatare a lui Mircea Eliade (în Sacrul şi profanul) despre tribul achilpa, în a cărui tradiţie Fiinţa divină a creat stîlpul sacru din trunchiul unui copac de cauciuc, l-a lipit cu sînge, apoi s-a urcat în vîrful său şi a dispărut în Cer. Stîlpul sacru reprezintă axul lumii pentru membrii tribului care se deplasează tot timpul împreună cu el, îşi aleg drumul după cum acesta se înclină şi trăiesc astfel în lume fără a întrerupe legătura cu Cerul. Stîlpul constituie astfel garanţia ordinii şi a mişcării într-o lume cu sens. De aceea, pe lîngă atributele sacre, stîlpul reprezintă şi un mijloc concret de orientare.

A doua imagine are legătură cu practica de cabinet. Am observat de-a lungul timpului cum în luna decembrie apare cel mai des următoarea afirmaţie: „Aş vrea să vin încă o dată săptămîna aceasta“ (faţă de programul obişnuit cu ritmul de o şedinţă pe săptămînă). La aceasta se adaugă fie o revenire a simptomelor iniţiale, fie o amplificare a lor, sau instalarea, cel mai frecvent, a depresiei ori a unei stări de anxietate. M-am întrebat adesea care este semnificaţia reală a unui astfel de comportament, abstracţie făcînd de statisticile ce corelează perioada sărbătorilor cu o creştere a ratei de suicid, ori de explicaţiile pe această temă ce inundă presa de larg consum (vezi şi Google – cuvinte-cheie: sărbători, depresie, suicid).

Istorisirea despre tribul achilpa are, cred, rolul său aici. Deoarece trăim într-un spaţiu-timp în care haosul cotidian ia locul ordinii, reperele sînt înlocuite de pseudorepere, iar capacitatea noastră de a ne orienta este zilnic pusă sub semnul întrebării. Ne lipseşte stîlpul sacru care aduce/creează sens şi certitudine. Astfel î