Spre deosebire de alte oraşe din provincie, Baia Mare ştie să-şi valorifice muzeele. Cel puţin, aceasta este prima impresia resimţită în faţa panourilor de semnalizare uriaşe, cu numele muzeelor, înscrisuri foarte vizibile pe care nu prea ai ocazia să le găseşti în alte părţi.
Muzeul de Artă din Baia Mare este găzduit de o casă de secol XVIII, fost sediu de societate minieră, apoi casă de locuit a unui celebru avocat local. Am înţeles de la gazdele mele că porţile muzeului sunt redeschise recent, după o lungă perioadă de renovare. Acest muzeu posedă farmecul inefabil al muzeului de provincie şi încă ceva în plus, greu de descris în cuvinte. Spre deosebire de alte muzee din Occident, victime ale celor mai nebuneşti experienţe postmoderne (la Lucerna, de exemplu, sabia călăului oraşului este expusă în aceeaşi vitrină cu o uniformă ultramodernă de pompier, pe principiul unităţii tematice, în slujba cetăţeanului, stătea acolo scris), vizitatorul nu este încă buimăcit de prea multă noutate forţată, privirea îi respiră în voie. Şi chiar are ce vedea aici. La Baia Mare a fost activă la începutul secolului trecut celebra Colonie Artistică, cunoscută şi sub numele de Şcoala de Pictură de la Baia Mare, fondată la începutul secolului XX de Simon Hollósy, János Thorma şi alţi pictori cu serioase studii de pictură în capitalele europene ale vremii. Ştiu că Institutul Cultural Român a prezentat în 2009 o expoziţie itinerantă intitulată Culorile Avangardei, o întreprindere artistică şi culturală de mare succes.
Aşa cum mă plimbam eu prin sălile muzeului de la Baia Mare, stăteam şi mă gândeam, ca simplu consumator de artă, dacă o altă expoziţie dedicată acestei Şcoli de la Baia Mare nu ar avea un succes comparabil cu prima. Fără a mai vorbi de rolul de „punte“ culturală şi diplomatică a unui spaţiu mixt, insuficient cunoscut şi „exploatat“ intelectual, în sensul no
