Tâlcul basmului "Ca sarea-n bucate", cules din popor de Petre Ispirescu, are pentru români o conotaţie aparte. Şi atunci când se încumetă să-şi pregătească bucatele în casă, şi când merg la piaţă să cumpere sare grunjoasă, de salină, pentru prepararea murăturilor, dar şi când ascultă recomandarea, în mare parte falsă, ca să nu spunem mincinoasă, de pe unele canale tv - "evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi"… Cred însă că nimeni nu face excese în această privinţă, fiindcă mecanismul foarte inteligent al organismului - cel de autoreglare - nu permite excesul… Dar, zilele trecute, m-a frapat stupoarea oamenilor care întrebau, la magazinele din piaţa Traian, de sare pentru murături. "Nu mai avem!" răspundeau vânzătorii. "De ani de zile primim numai sare din Ucraina. În niciun caz românească"… M-am "racordat" şi eu la uimirea generală, şi, din vorbă-n vorbă, am aflat că se duce şi sarea autohtonă… Recunosc, dacă nu aveam nevoie de sare grunjoasă, poate că nu aş fi acordat importanţă subiectului. Cert este că, în cele din urmă, am dat peste un pachet de sare pe care era menţionată provenienţa: "Salina Doneţ-Ucraina". Când România are rezerve de sare de cel puţin 400 de milioane de tone, noi importăm de la vecini?! Ce se întâmplă cu sarea noastră?! De la Societatea Naţională a Sării, care nu s-a privatizat încă, în pofida nenumăratelor zvonuri, aveam să aflu că putem să iubim în continuare basmul lui Petre Ispirescu, fiindcă pe piaţă există din belşug sare românească. Sarea despre care specialiştii afirmă că este cea mai bună din sud-estul Europei (concentraţia NaCl fiind de minimum de 98,7). Nu ne propunem astăzi să urmărim "Drumul sării" în România postdecembristă. Dar o vom face în curând… Pentru că aceia care sabotează drumul sării nu sunt alţii decât distribuitorii străini… Fiindcă producţia, deşi a scăzut considerabil, nu a dispărut cu desăvârşire… Astfel, R