Un derby care putea fi cu adevărat reuşit dacă Dinamo arăta ca un lider. Măcar prin atitudine
Capitolul 1. Ciobotariu, Dinamo
O echipă cuminte ca antrenorul ei. Hărnicuţă, curăţică, îngrijită, dar neatrăgătoare. Fără tupeu. Aşa a arătat Dinamo în derby. Decent. Rimează cu insuficient. Apoi, peste toate, imaginea-simbol a serii. Liviu Ciobotariu îşi ascunde faţa. Nu poate privi spre teren atunci cînd Niculae bate penaltyul. Apoi se bucură, normal. Pe urmă se pleoşteşte la golul lui Rusescu. Şi rămîne aşa. Ilie Stan gesticulează ca un agent de circulaţie şi strigă ca un vătaf pe moşie, Liviu Ciobotariu rămîne calm precum ciobănaşul. Cel mioritic, ce credeaţi? Calm sau lipsit de reacţie? O fi fost bine că a dormit neîntors toată săptămîna dinaintea meciului?
Tinereţea. Lipsa de experienţă. Teama, frica. Fardate, ele mai poartă şi numele de prudenţă. Dar prudenţa este apanajul oamenilor în vîrstă. Ei cîntăresc riscul, despică firul în patru, îşi găsesc un milion de motive să nu acţioneze. Tinerii acţionează instinctual. Imprudent. Uneori împotriva evidenţei. Tinerii sînt curajoşi, nu tîrşeloşi. Da, ştiu, limbajul este neacademic. Dar aceasta nu este prezentarea unui material pentru o sesiune de comunicări ştiinţifice. Sînt impresii de microbist după o partidă care putea fi mai frumoasă dacă Dinamo se lua de piept cu adversarul, dacă antrenorul avea el însuşi altă stare de spirit. Fiindcă Steaua asta a făcut. A îndrăznit. S-a revoltat. Şi aşa ajungem la Steaua, la Ilie Stan.
Capitolul 2. Ilie Stan, Steaua
Obiectiv pe termen mediu şi scurt. Să rămînă antrenor şi după încheierea sezonului de toamnă. Ţelul imediat al lui Ilie este pe cît de prozaic, pe atît de realist: să ducă Steaua în primul stagiu de pregătire montană după ani şi ani de plajă în Turcia. Obiectiv general şi permanent, să antreneze. Sub presiune sau liber de orice constrînge
