Îmi povestea la un moment dat un inginer, că, înainte de 1989, la o vizită a unei clase de elevi la el la fabrică, cum se făceau pe vremea aia, unul dintre copii fusese atât de fascinat de o maşinărie care învârtea nişte cuţite încât a pus mâna acolo şi şi-a tăiat câteva degete. Cam aşa îi văd uneori pe sociologii ajunşi în siajul politicii. Tu, Vasile Dâncu, Alin Teodorescu şi alţii. Paradoxul e că, deşi sunteţi experţi în imagine, aţi optat să intraţi într-un univers despre care ştiaţi foarte bine că erodează, mânjeşte chiar, imaginea. Ce atrage sau, mai exact, ce te-a atras pe tine spre sfera politicii?

Eu nu sunt fascinat de politică. Sau hipnotizat, cum vrei să spui…Îi cam ştiu măruntaiele. Nu e nimic să te fascineze în legătura cu politica. Mi se pare că lucrurile sunt în schimbare. Politicienii şi finanţiştii tocmai au făcut o boacănă şi nu ştiu cum să o dreagă. De aceea, cred că ceva-ceva se va întâmpla în viitorul apropiat. O înlocuire a clasei politice. Dacă mă intrebi, nu ţin neapărat să fiu acolo. Dacă pot să fiu un mijlocitor, pentru mine e suficient. Sunt un politician în sensul că am convingeri şi le exprim public. Mai fac şi alţii asta, doar că ei nu se identifică ca atare. Nu vorbesc de cei ale căror convingeri sunt construite pe bani. Sunt, de exemplu, comentatori care îl urăsc sincer pe Traian Băsescu şi se dau analişti. Eu nu sunt analist politic. Sunt politician analitic. Nu m-aş compara nici cu Alin, nici cu Dâncu. Eu n-am fost şi nu sunt membru în niciun partid din cele existente. Dar în viitor, cine ştie…

Care au fost lucrurile pe care le-ai digerat cel mai greu sau care te-au surprins cel mai tare la politicieni?

Sunt lucruri pe care le pot digera mai uşor. Pot să accept, de exemplu, cinismul. Viaţa însăşi are momentele ei de cinism. Sau destinul. Aşa că de ce n-ar fi şi politica. Ce nu pot să diger la politicieni, l