La 8 decembrie 1991, URSS a încetat să existe. Preşedinţii celor trei republici slave - Boris Elţîn al Rusiei, Leonid Kravciuk al Ucrainei şi Stanislav Şuşkevici al Belarusului -au semnat acordul prin care se afirma că Uniunea Sovietică a fost dizolvată şi a fost înlocuită de Comunitatea Statelor Independente.

Încă din 1990, republicile URSS îşi manifestă pretenţiile de autonomie. În iunie, Rusia, cea mai mare dintre ele, îşi proclamă suveranitatea sub impulsul lui Boris Elţîn, marele adversar politic al lui Gorbaciov.

În martie 1990, Lituania îşi proclamă independenţa. În ianuarie 1991, trupele sovietice intervin, dar sunt nevoite să se retragă, lâsând în urmă 13 morţi în rândul polulaţiei civile.

Gorbaciov negociază un nou tratat pentru a salva URSS, dar la 19 august, consevatorii comunişti organizează un puci. Lovitura de stat eşuează. Nouă republici sovietice îşi declară independenţa în august şi septembrie.

Ultimul element al acestui proces de distrugere a fost reprezentat de referendumul ucrainean din 1 decembrie 1991, atunci când majoritatea absolută a cetăţenilor republicii au sprijinit proclamaţia de suveranitate a Ucrainei.

În cărţile sale, Zbigniew Brzeziński, consilier pe probleme de securitate în timpul administraţie Jimmy Carter, a relatat că strategii americani din Ucraina au avut un rol hotărâtor în destrămarea URSS.

Acţiunile Ucrainei, declararea independenţei de către aceasta în decembrie 1991, insistenţa Kievului în timpul negocierilor purtate în pădurea Belovejskaia în favoarea înlocuirii Uniunii Sovietice cu o comunitate mai liberă, formată din state independente, nu au permis ca CSI să devină o nouă URSS, sub o altă denumire. Independenţa politică a Ucrainei a surprins Moscova şi a reprezentat un exemplu, care a fost urmat de alte republici

Sovietice, cu toate că