Şocul japonez, 28-28, ne-a lăsat buimaci. Şi cu o întrebare zvîrcolindu-se: asta e România? Atît valorează Naţionala de handbal, echipa cea mai iubită şi enervantă a patriei noastre în criză de repere? Răspunsul va veni odată cu Brazilia, dar pînă atunci înaintăm în întuneric. Ca şi jucătoarele, care par ele însele nelămurite asupra locului în care se află, a trebii pe care o au de făcut şi, prin consecinţă, asupra propriului potenţial. România seamănă acum cu Dinamo din meciul cu Steaua, o entitate cu schimbătorul de viteză blocat într-o treaptă intermediară, incapabilă să schimbe ritmul, abulică şi fără ghidaj. O formaţie care a cîştigat din inerţie pînă cînd n-a mai cîştigat.
Sîntem increduli în faţa acestei imagini derutante. România nu poate fi atît de slabă, de absentă, de incongruentă cu competiţia sud-americană. Se întîmplă ceva grav. Şi ca în orice situaţie comoţională, pacientul trebuie tratat cu întrebările cele mai simple. Cum te cheamă? Ştii unde te afli? Poţi să-ţi mişti membrele?
O cheamă România, handbal, fete. Vicecampioană mondială în 2005, semifinalistă în 2007, bronz European anul trecut. E bine. Sîntem pe drumul cel bun. Aceste lucruri trebuie repetate – argint, semifinale, bronz – pentru a pricepe de ce vorbim despre un pacient.
Se află în Brazilia, la Campionatul Mondial. Nu la Trofeul Carpaţi, nu la Cupa Păcii. Un eveniment suprem, care cere o atitudine maximă. E ca pe front. Dacă nu eşti total acolo, eşti pa! Campionat Mondial. Medalii în joc. Olimpiadă drept în faţă. Puteţi să reptaţi după mine?
Mişcaţi mîinile, mişcaţi picioarele. Dacă o puteţi face, e minunat. Înseamnă că vă puteţi apăra. Pe scara gîndirii, apărarea e o filosofie un pic sub cea a raţiunii pure. E practica efortului pur. Are la bază exact acele lucruri pe care toată lumea le cotcodăceşte, dar pe care puţini le aplică: voinţă, determinare, capacitate
