În ultima vreme, Traian Băsescu pare să-şi fi regăsit energia şi combativitatea lui caracteristice şi a emis diverse declaraţii energice, chiar agresive, la adresa statelor europene care administrează acum cu mînă forte treburile Uniunii. În mod normal acest plus de atitudine faţă de UE ar fi de salutat, după atîţia ani de politică de acceptare fără clipire a orice s-a întîmplat să vină de la Bruxelles.

În realitate, însă, aceste declaraţii agresive mai mult confirmă decît pun capăt atitudinii de non-combat faţă de UE, şi chiar de non-combat intern. Ele sînt, în primul rînd, tardive. E puţin cam tîrziu să ne plîngem acum că “În România, 95% din piaţa bancară este reprezentată de bănci din zona euro”, chiar dacă acest procent aiuritor nu se datorează nicidecum unui singur partid, ci tuturor.

Alte ţări din fostul lagăr mai au bănci cu capital autohton şi chiar cu capital de stat. Polonezii, altfel campioni ai terapiei de şoc şi ai pieţei libere, au totuşi mai multe bănci deţinute de stat, printre care şi cea mai mare din ţară, şi acum discută despre recuperarea unei şi mai mari părţi din sectorul bancar, tocmai pentru reducerea dependenţei de exterior.

Noi, care practic nu mai avem nimic, văd că pur şi simplu dăm vina pe UE pentru asta, dacă ceea ce spune preşedintele chiar e un fel de voce a ţării. E evident, însă, că această lamentaţie tardivă nu mai are sens, ca şi rugămintea agresivă a preşedintelui de acum o săptămînă, ca băncile străine să nu îşi retragă capitalurile. E evident că nu avem cu ce sprijini aceste implorări agresive şi reproşuri tardive şi că ele nici nu vor fi luate în seamă, pentru simplul motiv că nimeni nu are de ce să o facă.

Ele sînt, de fapt (şi de asta ele mai mult continuă decît să pună capăt atitudinii de non-combat extern şi intern, cum spuneam mai sus), o modalitate de a masca deficienţele fundamentale ale politic