Plecarea din Romania a gigantului Nokia, al doilea contributor la bugetul de stat dupa Dacia, aminteste de filmele americane cu orase monoindustriale parasite. “Pelicule” care au inceput sa fie turnate si in Romania dupa 1990.
Sa judecam faptele la rece. A fost Nokia un “investitor strategic”? Mie chiar sintagma imi pare imbecila. Orice investitor este “strategic”, fie acesta si proprietarul birtului din colt, in conditiile in care creeaza locuri de munca si plateste taxele si impozitele prevazute de lege. Mai mult, n-am auzit pana acum ca statul sa vina in intampinarea unui carciumar cu facilitati de tip “parc industrial”.
Sa admitem ca grupul finlandez nu vindea bere la halba, ci producea in Romania (ce “mandrie”!) electronice mai sofisticate decat urmasa maltului. Era cumva productie locala? Vreo inovatie pritocita pe malurile Somesului in masura sa revolutioneze piata?
In fond, asa cum stiam de la bun inceput, Nokia nu a fost decat cel mai mare producator in sistem “lohn” aparut in Romania. “Capitalism de caravana”, cum a fost numit dupa ce a desfiintat fabrica de la Bochum, Germania, in cautarea unor roboti cu carte de munca mult mai putin costisitori. Acum a gasit altii, in Asia, chiar mai usor de intretinut decat robotii romani.
Ce vreau sa spun e ca solutia de tip Nokia, in care investitorul strain si, eventual, “strategic”, este atras strict de forta de munca ieftina si de taxele mici (apropo, Finlanda are impozite mult mai mari decat Romania), este cum nu se poate mai proasta. “Homo faber” moare de foame in fata lui “homo sapiens”. Singura valoare adaugata demna de luat in seama este inteligenta, mai precis exploatarea acesteia. Ora-munca, asa cum a fost definita de cel mai ilustru imbecil al istoriei intelectuale moderne, Karl Marx, nu explica de ce un litru de lapte este mai ieftin decat un telefon marca Nokia.
Putem face aut
