● Metodă periculoasă / A Dangerous Method (Canada, 2011), de David Cronenberg.

Metodă periculoasă, filmul lui David Cronenberg despre Freud, Jung şi relaţiile acestora cu o pacientă-colegă-muză pe nume Sabina Spielrein, riscă să fie perceput ca un film istoric-biografic de tip BBC (şi, prin urmare, ca o dezamăgire din partea nonconformistului autor canadian), dar, privită atent, relaţia dintre mizanscena lui Cronenberg şi mizanscena de tip film-istoric-BBC se dovedeşte a fi cam ca relaţia dintre pictura hiperrealistă şi pictura realistă: una o denaturalizează sau o insolitează subtil pe cealaltă. Ca orice regizor mainstream care ecranizează o piesă de teatru (piesa dramaturgului britanic Christopher Hampton, adaptată chiar de acesta), Cronenberg îşi scoate adesea personajele la aer (pe malul unui lac elveţian, într-un parc etc.), dar, contrar reflexului comun, el introduce foarte puţini figuranţi în fundaluri – în afară de Sabina (Keira Knightley), de Freud (Viggo Mortensen), de Jung (Michael Fassbender), de soţia acestuia (Sarah Gadon) şi de încă un pacient/coleg, pe nume Otto Gross (Vincent Cassel), în film apar foarte puţini oameni. Interioarele sînt la fel de parcimonios mobilate pe cît de răzleţ populate sînt exterioarele. În numeroasele sale scene cu două personaje, Cronenberg îşi poziţionează actorii unul în plan foarte apropiat, celălalt în planul doi sau trei, ambii orientaţi cu faţa spre cameră şi ambii mai mult „în clar“ decît „în ceaţă“ (directorul de imagine Peter Suschitzky folosind obiective cu unghi larg), o formulă compoziţională care (popularizată în anii ’40 de Cetăţeanul Kane şi folosită intensiv de Bergman în filmele lui din anii ’50-’60 – pline de dueluri dramatice ce sînt totodată şedinţe de terapie –, dar mai rară azi) conferă imaginii un anume hieratism. Camera nu se mişcă prea mult, în cadre nu e multă foială, sunetele de ambianţă