Ion Iliescu devine extrem de nervos de doua ori pe an: in iunie si in decembrie. Nu-i face nicio placere sa se confrunte cu intrebari incomode legate de evenimentele insangerate si tulburi din perioada caderii regimului Ceausescu ori cu eforturile de aflare a adevarului pe tema mineriadei din 13-15 iunie. Nu recunoaste ca a fost direct implicat in decizia lichidarii cuplului Ceausescu. N-a semnat “Scrisoarea celor 6″ din martie 1989, dar pozeaza in mare adversar al dictaturii. Comparati cu el, Apostol, Brucan, Raceanu, Barladeanu, Manescu, Parvulescu, chiar au dovedit curaj. Generator irepresibil de fictiuni auto-justificatoare, Ion Iliescu se infurie ingrozitor cand i se aminteste de rolul sau in represiunile anti-studentesti din 1956-1959 si din 1968-1969. Pretinde ca a condus “organizatii autonome” ale elevilor (UER) si studentilor (UASR), cand era vorba de fapt de curelele de transmisie ale deciziilor conducerii comuniste. Dumitru Popescu, fostul ideolog al PCR, l-a numit “copilul de suflet” al lui Ceausescu. Nu gresea. Sigur, la un moment dat, relatia s-a deteriorat, mai ales din cauza Elenei Ceausescu, dar Iliescu nu a cazut niciodata intr-o dizgratie comparabila cu aceea a unor Virgil Trofin ori Cornel Burtica. A stat linistitit “in rezerva Republicii”, si-a asteptat momentul.

In primele sale mandate post-1989 a demonizat proprietatea privata, a mizat pe populism ieftin, a respins pluralismul si a incurajat ascensiunea fortelor sovine, anti-occidentale, de tip PRM. Constrans de circumstante, a mimat democratismul, a acceptat alternanta, dar nu a interiorizat niciodata logica competitiei democratice. In 1996 a tinut la Alba Iulia un discurs panicat, afirmand demagogic ca victoria Conventiei Democratice ar putea duce la dezmembrarea teritoriala a tarii. Conflictele politice ale lui Ion Iliescu tin intotdeauna, fara exceptie, de dorinta sa de control ab