Alegerile parlamentare, care au avut loc în Rusia duminica trecută, atrag odată în plus atenţia, celor interesaţi, asupra evoluţiilor specifice, atipice, contradictorii pe care sistemul politic din această ţară le cunoaşte.

Cei mai mulţi dintre privitori încearcă să identifice elementele de progres, stagnere sau chiar regres pe care Rusia le înregistrează în raport cu aşa numitele standarde democratice europene. Existenţa sau inexistenţa unor abateri de la regulile democratice generale, eventualitatea unor abuzuri înregistrate în desfăşurarea procesului electoral, limitarea posibilă a dreptului la libera exprimare şi controlul exercitat de către unele organisme ale statului asupra presei, raporturile dintre preşedinte şi primul ministru şi felul în care acestea sunt conforme sau nu cu prevederile constituţionale, toate acestea sunt atent monitorizate şi discutate în mediile occidentale.

Rusia este, deci, pe de o parte un important partener al Occidentului în jocul global, un partener fără de care, de pildă, Alianţa Atlanticului de Nord nu poate lua unele decizii semnificative, iar pe de altă parte tot Rusia reprezintă de multe ori pentru Occident o ţară care cu greu încearcă să se apropie de adolscenţa democraţiei. Sunt câteva lucruri care trebuie în mod clar precizate şi fără de care orice tentativă de înţelegere a evoluţiilor din societatea rusă, a dezvoltărilor pe care instituţiile statului le suportă în această ţară este imposibilă. Rusia nu are nicio experienţă istorică democratică anterioară anului 1991.

Statul rus a fost întotdeauna conceput ca o realitate autocratică, fie că este vorba despre autocraţia ţărilor, despre dictatura lui Iosif Isarionovici Stalin sau despre soluţia gerontocratică a lui Leonid Brejnev. Orice tentativă de modernizare, pe care statul şi societatea rusă le-au suportat, a fost impusă prin forţă, ca rezultat a unei