Semăn, tot mai des, cu altcineva.
Şi măcar de aş şti ce fel de oameni au fost cei cu care semăn şi ce s-a ales din bărbaţii despre care mi se spune că aş fi leit ei. E ca şi cum dintr-un singur individ m-aş fi clonat în zeci de exemplare identice, fără să realizez asta, iar acum lumea începe să-şi dea seama de situaţie.
Semăn când cu vărul mort al unui domn, care observă asemănarea în timp ce aşteaptă lumina verde la o trecere pentru pietoni, când cu un fost coleg de serviciu al unui inginer care face taximetrie, când cu profesorul de fizică din liceu al unei doamne dintr-un bloc vecin. Doamna ţinea de mult să-mi spună cât de tare semăn cu fostul său profesor de fizică, dar a ezitat din cauza diferenţei de vârstă. Ca să fiu acela, ar fi trebuit să am 90 de ani.
Orice aş zice, când sunt oprit pe stradă, ca să fiu întrebat dacă nu-s cumva cutare, care a fost contabil-şef în 1974 la Avicola Dărmăneşti ori alt cutare, adică nepotul popii din Şercaia, dezamăgesc oamenii. Ce să-i fi spus persoanei care găsea că semăn cu vărul său mort, că eu sunt mortul?
Ce-i ciudat e că n-am semănat dintotdeauna cu alţii, ci doar de la o vreme, de când am devenit mai sigur pe identitatea mea interioară. E posibil ca oamenii să remarce această asemănare în găsirea de mine la maturitate şi s-o confunde cu una exterioară. Tembelii de pretutindeni seamănă între ei. Îi adună într-o unică înfăţişare scurtimea minţii. Personalităţile seamănă şi ele în comportament. Uite-l pe cutare – observă un coleg din presă pasionat de psihologie – ce mers de lord are! Lorzii, carevasăzică, seamănă la mers. Nu-s puţini ţăranii cu deprinderi de domni şi unii orăşenii cu maniere de grăjdari.
Despre marii noştri domni din perioada interbelică mi-am format o părere conform cu ce au lăsat ei moştenire spirituală. Îi văd cu ochii minţii şi m
