Pe masa de operatie, Europa sta cu matele scoase, in asteptarea unui pansament steril. Furnica germana si greierele francez (nu am incredere in astia nici sa incaseze taxa la toaleta) construiesc un tub de drenaj prin care intentioneaza sa-i curete esenta tulburata profund.
Dupa care ii vor administra algocalmin, sperand ca statele non-euro sa nu reactioneze ca la distonocalm, iar restul sa-si stabilizeze pietele ca dupa o doza de ulei turnat intr-un motor secatuit.
Daca are cineva naivitatea sa creada ca scopul nu este consolidarea consumului de produse iesite de pe banda avansata, pusa la viteza mare, a economiilor functionale, ci aducerea saracilor la aceesi masa, inseamna ca traieste in alt film. In asta, pe care-l cunoastem, dar suntem dispusi sa ne mintim deoarece altfel am lua-o razna, unii au dreptul sa creasca, altii sa nu moara de foame. E clar pe unde ne situam noi, romanii.
Ce ar insemna, pana la urma, privind pana la capatul lantului, tulburarea arhitecturii macroeconomice a statelor avansate? Ca fixarea unui plafon al deficitelor presupune la toata lumea masuri drastice de austeritate. Adica vremuri tulburi pentru toti bugetarii din UE, deci un consum diminuat, deci productii mai mici.
Experienta pe care noi am trait-o deja si ne-am obisnuit atat de tare cu ea incat, daca de maine Sarkozy si Merkel ar decide ca trebuie sa mancam numai paine cu cartofi, n-ar fi niciun bai. Una e sa reduci 25 la suta din salarii in Romania, unde diferenta se masoara in felii de salam, si altceva sa tai 500 de euro dintr-o leafa de 2.000. Carnea costa le fel, sanatatea de asemenea.
Necazul este ca din cauza unor situatii pe care nu le-au provocat ei si in general nu au la origine greseli ale cetatenilor de rand din nicio tara, deoarece populatia nu s-a dublat intre timp, are aceleasi necesitati, romanii sunt conda
