In popor exista credinta ca tot ce vietuieste pe Pamant, tot ce ne inconjoara, este creatia lui Dumnezeu si ca fiecare dintre acestea a fost binecuvantata cu calitati dupa vorba, dupa fapta. Legenda bradului, ajunsa pana la noi, din om in om, ne povesteste cum a ajuns bradul sa fie de leac suferinzilor si, mai apoi, pom de Craciun.
Se spune ca demult, tare demult, cand picioarele sfinte ale Domnului nostru Iisus mai paseau pe acest pamant, s-a iscat din senin o furtuna, cum nu se mai pomenise. Grindina era cat oul de porumbel, vantul smulgea pietrele din loc, iar cerul se intunecase ca la venirea noptii, macar ca era miez de zi.
Iisus Hristos si Sfantul Petre tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei paduri, si au cerut adapost copacilor, care insa se ascundeau, care mai de care mai zgribuliti si mai infricosati. Mandrii stejari si fagi nu au vrut sa-i primeasca la adapostul lor, pentru ca abia isi puteau pazi frunzisul bogat de urgia cerurilor - unde sa-i mai adaposteasca si pe cei doi calatori? Merii si perii au spus ca trebuie sa-si apere fructele, salciile si plopii s-au facut ca nu-i baga in seama si au tacut.
Dintre toti, doar bradul s-a invoit sa le ofere adapost. El a spus: "Fructe mandre pe care sa le apar nu am, frunzisul meu e facut din ace ascutite care nu se tem de grindina, oamenii ma ocolesc si ma socotesc nefolositor, dar, daca vreti sa-mi cinstiti acoperamantul cu prezenta voastra, eu va voi primi cum voi sti mai bine si am sa invelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese".
Zis si facut. Domnul Iisus si Petre au fost paziti cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a rasarit din nou, mandru, pe cer. Atunci, iesind din adapostul cetinei, Iisus cuvanta astfel catre brad:
"Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, pri