În linii mari, falsurile se fac în trei feluri. În primul rînd, se ia o pictură, sau o lucrare de artă existentă, mai mult sau mai puţin cunoscută, şi se mai face o imagine identică, de aceeaşi mărime sau cu dimensiuni diferite.

Asemănarea depinde şi ea de măiestria manipulantului de penel iar în prezent exis-tă şi mijloace tehnice care permit realizarea unor copii perfecte. Desigur, dacă autorul sau posesorul noii lucrări nu are de gînd să o prezinte ca fiind lucrare originală, nici nu poate fi numită fals, ci de o copie.

Un italian ciudăţel, Daniel Donde, a venit la Bucureşti, prin 2007, cu mare tam-tam, pus să scoată bani din nişte idei cam kitsch, cu cristale tip Swarowski, dar şi cu copii sau replici la picturi clasice sau modern-celebre. Probleme e că se intitula cu mult entuziasm cel mai bun şi mai celebru falsificator, că face cele mai bune falsuri. Atunci, i-am atras atenţia, lui dar mai ales românilor care lucrau pentru el, că e şi periculos şi inexact să numească falsuri picturile sale devreme ce le semnează cu numele propriu şi mai şi scrie clar că sînt copii, unele după opere vestite, aflate în muzee renumite. Acum, să recunoaştem că, în România în care venea el trîmbiţînd falsurile, s-au vîndut fără probleme drept originare copii destul de stîngace ale unor picturi renumite din muzee şi manuale. Poate că şi Monalisa de venea, ar fi fost primită cu cartoanele de licitaţie cît mai sus şi la vedere.

Un al doilea gen mare de falsuri sînt savantele creaţii ale unui artist realizate în maniera altuia, mai vestit şi mai apreciat. Şi aici, dacă nu dai piesa ca fiind a celui cu stilul celebru, nu poate fi un fals. Atunci e fie o originalitate ratată, eşuată în maniera altuia, fie un scop în viaţă, recunoscut explicit sau nu, de a fi un altul în creaţia plastică. Alt stil de falsificare ar putea fi numit atribuire. Aici al doilea artist nu est