Nu de mult, tarile aveau monede proprii. Care se raportau intre ele, prin ratele de schimb. Nivelul ratelor de schimb reprezenta un sensor sensibil, tinea cont de competitivitatea, productivitatea, inventivitatea, randamentul din economie, de cultul muncii si al lucrului bine facut, diferite de la un popor la altul, de background-ul tehnologic, de rezervele din bancile nationale, de multe alte lucruri.
Posibilitatea devalorizarii monedei nationale reprezenta un al doilea atu formidabil: se regla in permanenta dorinta cu putirinta. Adica, nu e suficient sa vrei masini scumpe, vile somptuoase, concedii in destinatii exotice, mai trebuia sa-ti si poti permite asa ceva. Dintr-o munca eficienta, generatoare de bunuri si servicii vandabile si cu valoare adaugata cat mai mare.
Aparitia monedei unice euro a permis iesirea din paradigma adevarului economic, spus la gazeta de perete de ratele de schimb inter-monede nationale, stabilite de pietele financiare si intrarea in minciuna, mistificare si ipocrizie economica. Din acel moment diferentele dintre tari, de natura celor aratate mai sus, nu s-au mai vazut. Toata lumea „buna” s-a ascuns sub pulpana euro, ca sub fusta unei mame ingaduitoare, si a inceput ghidusiile.
Jongleriile cu deficitele structurale, ascunse sub raportari mincinoase, a fost doar inceputul. Foarte rapid s-a instalat cardasia politicieni-bancheri. Noi, bancherii, imprumutam bani politicienilor sa-si cumpere voturi si sa ajunga la putere prin pomeni electorale, (14 salarii, 14 pensii pe an) iar voi, politicieni, ne recapitalizati din bugete cand ramanem fara bani, ne dati acces la obligatiuni de stat si finantele nationale pe care le „imprumutam” prin jupuire, inchideti ochii la salariile si bonusurile uriase cu care ne procopsim noi si urmasii urmasilor nostri. Eventual tipariti bani, daca aveti acest drept.
Mecanismul a functionat a