Banca Naţională susţine că, pentru a nu se confrunta cu riscul valutar, e prudent ca persoanele care doresc să se împrumute s-o facă în lei, moneda în care au veniturile. De ce regula asta nu e valabilă şi pentru stat, care are venituri tot în monedă naţională? Economistul-şef al băncii centrale, Valentin Lazea, explică într-un interviu pentru Săptămâna Financiară că „un element important care diferenţiază statul de cetăţeni este faptul că statul român dispune de o rezervă valutară consistentă, care, chiar dacă este administrată de BNR, îi aparţine de drept statului, în timp ce publicul-debitor are de puţine ori un stoc-tampon de valută pentru situaţii neprevăzute”.
Pornind de la această poziţie e bine de văzut cum îşi constituie banca centrală rezerva valutară. BNR împrumută o parte din bani de la bănci comerciale sub forma rezervelor minime obligatorii şi uneori de la Fondul Monetar Internaţional. Pentru partea de rezervă pe care n-o ia cu împrumut de la intern sau extern, Banca Naţională emite monedă locală pentru a achiziţiona valută. Sume pe care dacă nu le sterilizează generează inflaţie.
Aşadar, de ce statul poate lua credite în valută, deşi are venituri în lei, şi cetăţenii săi – nu? Pentru că are un mijloc de a-i sărăci pe oameni. El se finanţează în monedă străină, iar BNR face hedging cu ajutorul rezervei-tampon. Dar acest lucru e posibil numai şi numai pentru că populaţia achită nota de plată sub forma taxei implicite numite inflaţie. Cu alte cuvinte, cine fură de la alţii se poate împrumuta în valută, cine nu rămâne şi cu banii luaţi şi fără acces la creditul în devize străine.
Problema este însă că peste tot în lume se vorbeşte despre rezervele valutare ale băncilor centrale, nu de rezerva statului administrată de Banca Naţională. Dacă ar fi aşa, atunci Ministerul Finanţelor Publice ar trebui să ţintească inflaţia, să