29 noiembrie 2011

Am scris, pe tot parcursul vieţii mele de pînă acum, o singură cronică de teatru: despre Hamlet-ul lui Alexandru Tocilescu. Nu-mi plăcuse. Nu ne cunoşteam foarte bine, dar l-am prevenit că voi bombăni. „Foarte bine“ – mi-a spus. „Sînt chiar curios.“ Provocat astfel, am fost şi mai ţanţoş decît programasem. După mulţi ani, într-un text despre Oblomov (nu o cronică a spectacolului), m-am simţit îndemnat să compensez vechile severităţi şi să-l laud pe Toca aşa cum se cuvenea. Am constatat că, la cît de mare artist era, primea neaşteptat de bine şi cuvintele rele, şi pe cele bune. De unde îi venea acest (al cîtelea?) talent? În fond, aşa se purta şi cu „vestea proastă“ a unei boli care l-a hărţuit dincolo de imaginabil. O explicaţie ar fi inteligenţa lui superioară şi umorul lui. Dar era ceva şi dincolo de această înzestrare nativă. Un fel de distanţă ironică – pe care învăţase să şi-o cultive – faţă de imediat şi faţă de nebunia lumii. O privire vag amuzată asupra brutalităţii cotidiene, cu tot balastul ei de neghiobie, grosolănie şi imbecilitate. Toca se afla, spiritualmente, în punctul acela periculos în care ţi se pare că, în fond, nimic nu prea contează. Cred că prin penumbra unui asemenea gînd şi-a întîmpinat şi sfîrşitul: o plictiseală în plus, în lunga serie de plictiseli ale unei vieţi dure. Toca nu era totuşi un resemnat. Şi nu era podidit de acreală. Păstrase cel puţin două resurse de bucurie: bucuria convivialităţii (cu toate picantele ei anexe) şi pe aceea de a construi spectacole (expresie a unei nepotolite pasiuni ludice). Cu cîteva luni în urmă, îl invitasem să ţină, la Colegiul „Noua Europă“, o suită de conferinţe. Voia să vorbească despre „comedie“. Prima conferinţă urma să aibă loc pe 11 noiembrie. Cu trei zile înainte, l-am sunat pentru detalii de organizare. Mi-a cerut să amînăm. Nu era în formă. Urma să mă sune el, cînd