Aseară, odată cu meciul Oţelului de la Lisabona, România a pierdut statutul de abonat al grupelor Ligii Campionilor. Au fost opt ediţii în care ne-am bucurat că am fost acolo şi a fost uneori abrupt de dureros să realizăm că nu putem mai mult şi mai sus de atât.

Totul a început cu Steaua, participantă la trei ediţii ale Ligii în perioada "clasică", dinainte de 2000. Prima dată, în sezonul 1995-1996, steliştii au terminat grupa peste Anderlecht, golul lui Prodan (voleu la o minge venită direct din corner), din victoria reuşită în Ghencea în faţa scoţienilor de la Glasgow Rangers, fiind unul dintre cele mai frumoase ale Ligii.

Steaua, zece ani de pauză şi iar Steaua

A urmat marea secetă, respectiv zece ani de absenţă din grupele Ligii Campionilor şi o revenire acolo tot prin Steaua, în urma unei calificări cu suspans în faţa lui Standard Liege. Apoi, grupa a debutat cu marea lovitură de la Kiev. 4-1, cu Dică şi Steaua strălucind şi lăsându-ne senzaţia că avem din nou o mare forţă continentală la Bucureşti. Grupa aceea s-a încheiat însă cu steliştii doar pe locul 3, pentru că deasupra erau Real şi Lyon. Rămâne însă de reţinut descinderea "galacticilor" la Bucureşti.

Minunea din Bărăgan

Peste alte două ediţii am mai bifat o premieră: două echipe simultan în grupe, respectiv Steaua şi CFR Cluj. Ultima îşi face debutul cu o victorie năucitoare în deplasare, cu AS Roma (2-1), dar, din păcate, din nou nu reuşim să facem pasul dincolo de grupe. Cel mai aproape de o astfel de performanţă a fost Unirea Urziceni, care, un an mai târziu, a strâns opt puncte şi două victorii, cu un punct sub Stuttgart. După încă un an cu CFR Cluj pe ultimul loc al unei grupe cu Bayern, Roma şi Basel, ajungem la participarea cenuşie a Oţelului şi la acest ultim meci garantat în Ligă. Ne rămâne doar să sperăm că nu ne despărţim aici de acel