Într-un articol cu titlu glumeț, publicat acum cîteva săptămîni în Dilema veche („Intelectualii spun lucruri trăznite“), Andrei Pleșu reușea performanța diplomatică de a selecta din noua carte a lui Lucian Boia despre elita intelectuală românească între 1930 și 1950 exclusiv „orbirile“ de stînga, slalomînd elegant printre… celelalte, pesemne mult mai puțin grave. Mai radical, militant și deloc ludic, într-un articol din România literară Sorin Lavric saluta în același Boia un – în sfîrșit! – „istoric reacționar“ credibil, care va virusa, din interior, dogmele corectitudinii politice de stînga.

Adevărul e că volumul în speță – ca și istoria însăși – poate fi instrumentat în fel și chip, în funcție de agenda ideologică a comentatorilor. Trist e faptul că Sorin Lavric practică exact tipurile de manipulări discursive (i.e. selecții orientate, decontextualizări, privilegieri ale aspectelor convenabile și bagatelizări sau ocultări ale celor neconvenabile) pe care le acuză, în respectivul articol, la alții. Dar întrucît fum fără foc nu iese, ar fi mai înțelept să ne întrebăm care sînt eventualele argumente ce explică selectarea ca „reacționar“ a profesorului Boia. Ele sînt, în opinia mea, două: unul are caracter „minimalist“ și poate fi identificat la nivel de detalii în textul cărții – spre exemplu, puncțiile morale aplicate anumitor intelectuali cu angajamente conjucturale la extrema dreaptă ori stîngă (de la Eliade și Nae Ionescu la Sadoveanu și Ralea) sau recursul incidental la stereotipuri conservatoare gen „complexul originii umile“ (care ar fi precipitat adeziunea comunistă postbelică a lui G. Călinescu). Celălalt „argument“ e mai important, dar înșelător, și ține de metoda sau, mai bine zis, de viziunea istoricului: relativismul liberal, implicînd, între altele, perspective și contextualizări multiple, alături de refuzul de a interpreta trecutul excl