Tocmai când credeam că situaţia nu se mai poate înrăutăţi, asta s-a întâmplat. Chiar şi unele dintre statele aparent „responsabile" din zona euro se confruntă cu spectrul dobânzilor mai mari. Economiştii de ambele părţi ale Atlanticului discută acum nu doar despre supravieţuirea euro, dar şi despre cum se poate face ca prăbuşirea monedei să se lase cu cea mai mică agitaţie posibilă.

E tot mai clar că liderii politici din Europa, cu tot angajamentul lor în favoarea supravieţuirii euro, nu înţeleg prea bine de ce e nevoie pentru ca moneda comună să funcţioneze. Viziunea care s-a impus la introducerea euro a fost cea conform căreia ar fi nevoie doar de disciplină fiscală - adică nici o ţară nu avea voie să aibă deficit fiscal sau datorie publică prea mare. Totuşi, Irlanda şi Spania înregistrau surplusuri bugetare şi aveau datorii reduse înainte de criză, dar au trecut repede la deficite mari şi datorii ridicate. Aşa că acum liderii europeni spun că, de fapt, deficitul de cont curent al ţărilor din zona euro trebui ţinut sub control.

În acest caz pare straniu că, pe măsură ce criza continuă, portul sigur pentru investitorii globali e America, ţara care a înregistrat deficite uriaşe de cont curent timp de ani buni. Cum va distinge deci UE între deficitele „bune" de cont curent - în situaţia în care un guvern creează un climat favorabil afacerilor şi generează intrări masive de investiţii străine - şi deficitele „rele" de cont curent? A preveni deficitele păguboase ar implica o intervenţie mult mai serioasă în sectorul privat decât ar presupune doctrinele neoliberale, la modă în momentul introducerii euro.

În Spania, de exemplu, banii s-au dus de la bănci private spre sectorul privat. Ar trebui o asemenea exuberanţă iraţională să forţeze guvernul să calce vrând-nevrând frâna investiţiilor publice? Înseamnă asta cumva ca guvernul să fie nevoit s