Bastilia din Piaţa Romană n-are nimic carceral sau fioros. E doar un loc primitor, unde lumea vine să povestească despre cărţi şi să se lase coruptă culinar.

Afară, hărmălaia din giratoriu nu dă semne de potolire. Claxoane, crize de nervi cu farurile, degete mijlocii ridicate sugestiv, poliţişti care fluieră ascuţit şi gesticulează frenetic. Înăuntru, după ce treci de Marcel, un căţel cam îngăduitor pentru fişa postului, lumea se schimbă cât ai pocni din degete (atâta doar că Marcel nu prea păzeşte, ci mai degrabă dă din coadă la apariţia fiecărui musafir, ca un maestru de ceremonii patruped). E linişte, dar nu e mănăstire. E calm, dar nu e staţiune pentru contemplare apatică. E lumină, dar fără reflectoare vârâte în ochi şi efecte de stroboscop. Şi-atunci, ce e? Ce să fie, ce să fie? / Iacă, înc-o librărie. Mă bucur că am văzut-o, la fel cum, cu patru ani în urmă, jubilam la deschiderea librăriei engleze Anthony Frost şi-i ţineam pumnii. Noul hotel al cărţilor se cheamă Bastilia şi singura lui ghilotină e cea care scurtează de cap prejudecata că lumea nu mai citeşte, nu mai cumpără cărţi şi se ocupă doar de frivolităţi mondene sau de chibiţăreală politică ori sportivă. De ce se cheamă Bastilia? Fiindcă e aşezată între strada Căderea Bastiliei şi Bulevardul Lascăr Catargi, într-o splendoare de casă construită în 1913 şi devenită clădire de patrimoniu.

Ar fi putut librăria Bastilia să rateze întâlnirea cu publicul şi să fie un spaţiu oarecare? Fără îndoială. Dar asta doar dacă şi-ar fi propus să fie un depozit şi nimic altceva. Un hangar de coperţi, o arhivă de idei peste care s-a aşezat praful. Există, din păcate, o mulţime de asemenea aşezăminte fără irigaţii mintale, fără chef şi fără puls. Locuri în care intri doar dacă afară plouă sau e caniculă. Există, iarăşi din păcate, librari care vând cărţile ca pe cartofi sau nasturi, incapabili de recoman