Grup de scriitori vizitând Muzeul în aer liber al Ţării Oaşului, Negreşti-Oaş, mai 2011

Autocarul ne poartă, fantasmatici, prin mierea Nordului, în leagănul istoriilor lui

Ion Vădan, despre mari invenţii devenind fertile, cum sonicitatea în literatură,

economie, filosofie. Trăim cu toţii poezia locului. Aurel Pop îmi şopteşte că

pe-aici oamenii se-ntrec în construire,

fără a şti apoi să locuiască, defilează mândri-n maşini duminicile,

de la un cap la altul al aşezării, doar spre a fi văzuţi. E-o linişte

de timp oprit şi-n curăţia ăstui aer clădiri încrâncenat durate,

cu oarecare vrajbă şi-n emfaza unui triumf imaginar,

scălâmbe par toate, în comparaţie cu vraja priveliştii.

De unde-i ea? Asta ar trebui să căutăm toată viaţa, dar

n-o facem, şi iată cum omeneştile noastre lucrări

voalează diafanul sâmbure ce ne-a adus în lume

şi-n adulmecarea atâtor parfumuri uităm că toate bucuriile

se cade să i le dăruim la loc, cum aburul acesta patetic,

dureros, al luncilor transilvane, lângă care şezum şi plânsem,

o frumuseţe de care nu suntem demni. Cum de nu se aşează

băştinaşii în cerc, să cânte roua şi sfiala dimineţii ce se trage-ndărăt

ca să lucească ei, ori pasărea ce-n oricare vremi se-aşează sfântă

pe ram, şi-n schimb se-ostenesc atâta cu palmele, orbi,

biciuind luciul fără sforţare ivit? În muzeul magic, călăuză

ne este domnul Remus, genius loci, deşi nu-i de pe-aici. Traian

Ştef şi Ioan Moldo privesc adânc într-un scoc, domnul

Grigurcu (un chip copilăros, senin) pare cu totul abstras

în peisaj. Mergem spre pălincie şi-n drum spre ea oprim

la o masă lungă cu multe bănci, unde adăstăm, dăruiţi

cu feluri de pălincă gingaşă-n arome – de caise, de mere,

de pere, sub plopi de-o parte şi de alta. Nu ştiu de