Sunt mai multe lucruri de observat înainte de a ne grăbi să emitem liste de periferici care se trezesc în roluri de centrali, ca să nu zic elită, o noţiune atât de semnificativ detestată astăzi.

Întâi, că democraţia degenerează, probabil totdeauna, dacă nu este una limitată, cum era cea ateniană, la care ne referim adesea fără să vrem să ştim exact dimensiunile ei, într-un soi de melanj de criterii, mai degrabă într-o veritabilă lipsă de criterii, din cauza căreia ea se apropie, pe o cale ocolită însă, de „democraţia populară” a unor ani azi uitaţi.

Doi (sau tot întâi?), că teoria integrării/asimilării marginilor, a periferiilor, cu centrul s-a născut de mult, a devenit una filozofică, unul dintre corifeii acesteia, Derrida, a vizitat în anii ‘90 chiar România, ţinând, dacă-mi aduc eu bine aminte, o conferinţă la Biblioteca Franceză. Întrebarea care se pune este dacă teoria va fi precedat practica, va fi fost, adică, o ideologie mascată, sau invers. La urma urmelor nici nu are importanţă, din moment ce aceasta devine o cârjă destul de solidă pentru tot felul de interese îndreptate împotriva elitarismului epocii aristocratice, din care derivă şi cel burghez.

Trei, că însăşi definiţia periferiei, a perifericului, depinde de poziţia pe care ne situăm. În anii comunismului, şi la noi ca şi peste tot unde acesta biruise, se ducea o luptă crâncenă împotriva ideii că personalităţile determină istoria, iar nu masele. Atunci se proclama sus şi tare şi riscai să fii excomunicat dacă susţineai contrariul, că istoria este făcută de mase, în legătură cu care se folosea aproape obligatoriu cuvântul luptă. Lupta maselor era o construcţie care nu trebuia să lipsească din orice analiză istorică serioasă (din punctul de vedere al cenzurii specifice). Dar revenind la primele cuvinte ale acestui paragraf, să observăm că, dacă te uiţi de la catedră, dreapta c