Împărtăşesc în mare măsură rezervele pe care mulţi cititori le întreţin faţă de volumele omagiale – în special pe acelea care susţin că, deşi tind să sintetizeze profilul unei personalităţi culturale, asemenea apariţii sînt marcate de supralicitări şi politeţuri conjuncturale. A fost o bucurie să descopăr că volumul dedicat lui Norman Manea, editat de soţia sa, Cella, şi de George Onofrei, e ferit, în cea mai mare parte a sa, de acest risc. Şi asta mai ales pentru că editorii au reuşit să selecteze nu doar nişte nume ilustre din cîmpul literar contemporan, românesc şi străin, ci au obţinut o serie de texte scrise cu un interes real faţă de omul Norman Manea şi de opera sa. Cei mai mulţi dintre semnatari lasă impresia, în ceea ce scriu, că s-au adunat aici spontan, uniţi de faptul că aveau realmente ceva de spus despre scriitorul român. De fapt, Obsesia incertitudinii, volum editat atent şi elegant, bilingv, putea la fel de bine să se numească The Polirom Reader / Companion to Norman Manea’s Life and Work – o specie necunoscută într-o cultură română prea puţin înclinată spre lecturi cu adevărat critice. Dar n-ar fi prima dată cînd numele lui Norman Manea se leagă de o inovaţie produsă în literele româneşti.

Cele mai multe dintre texte pornesc de la un moment biografic, de obicei prima întîlnire a semnatarilor lor cu Norman Manea, care avea să declanşeze cîte o prietenie durabilă. E grăitor faptul că tuturor le-a rămas în minte momentul în care-au făcut cunoştinţă cu scriitorul român. Este grăitor pentru că, indiferent de situaţia în care se afla – fie că era peatunci proaspăt exilat, fie că era stabilit de multă vreme cu arme şi bagaje în America, fie că nici nu plecase încă din România (cum şi-l aminteşte, de pildă, Gabriela Adameşteanu, la finele deceniului şapte, vorbindu-i calm despre lagărele de exterminare româneşti din timpul celui de-al Doilea Războ