Delia Budeanu (62 de ani), cunoscuta crainică a Televiziunii Române, de dinainte şi de după Revoluţie, vorbeşte despre viaţa trăită în comunism şi despre vise neîmplinite.
Într-o superbă casă pe Bulevardul Primăverii, doamna Delia Budeanu trăieşte între tablouri, înconjurată de tomuri de cărţi rare, mişcându-se, pe un fado senzual, într-un univers de amintiri care, deşi dureroase,îi dau, paradoxal, viaţă. Una dintre cele mai frumoase crainice ale TVR, chipul care a rămas legat de singura televiziune care emitea în comunism mesajele cuplului dictatorial, Delia Budeanu vorbeşte despre ceea ce a simţit atâţia ani, în fapt o bună parte din viaţa ei: suferinţă şi dedublare.
Să fii crainic în perioada aceea, '70 - '80, însemna o depersonalizare totală, iar dumneavoastră aţi fost aproape o instituţie.
Lucrurile stăteau aşa: în interior eram nişte pioni, în sistemul interior de funcţionare al celei mai importante maşini de propagandă, care era Televiziunea Română. Prezentatorii nu erau nişte identităţi distincte. Nici numele nu ni se punea pe ecran. Oamenii nu erau importanţi. Oamenii din Televiziune sau din afara ei. Aşa cum funcţiona Televiziunea, aşa funcţiona ţara. În momentul când ieşeam pe poarta instituţiei întâlneam simpatie. Şi deveneam eu. O persoană cu o identitate, cu o biografie.
Vă ţin minte, de când eram copil, spre sfârşitul anilor '80. Vă jucaţi foarte bine rolul pe care trebuia să-l jucaţi, dar în acelaşi timp treceaţi sticla, cum se spune, şi transmiteaţi ceva uman. Nu ştiu cum făceaţi.
Ştiţi că toată lumea mi-a spus asta? Eu acolo foloseam un ton alb. Cu un ton alb poţi depersonaliza textul, mesajul, şi, în acelaşi timp te detaşează pe tine, ca persoană, de mesajul acela. Am reuşit să nu încarc cu nimic textul, să-l spun nivelat, ca să se ducă, să nu se reţină nimic din el. La lucrurile astea m-am gândit î