La unul din cursurile sale de la Universitatea Naţională de Artă, profesorul Claude Karnoouh se întreba retoric şi nu lipsit de o ironie corozivă dacă punerea în istoria artelor a conceptualismului nu este cumva lipsită de sens, pentru că, nu e aşa, cine îşi poate imagina vreo operă de artă lipsită de un proiect iniţial, de un concept, adică?!
Mărturie stau – şi îl citez din nou, din memorie, evident, pe acelaşi profesor – caietele lui Leonardo, dar şi ale altor artişti. Numai că ele nu au fost niciodată, însă, recepţionate în timpul vieţii artiştilor ca fiind obiecte de artă, poate cel mult ca elemente de studiu pentru aprofundarea traseelor gândirii plastice, pe care s-au înscris respectivii artişti. E de la sine înţeles că în altă paradigmă se aşază căutările din modernitate, aflate şi ele într-un impas, după cum scrie alt profesor, Ileana Pintilie, în prezentarea expoziţiei „Posibil- Nesigur” de la Timişoara, pentru că „starea de criză generează, la rândul ei, o situaţie de imprecizie şi impredictibilitate încărcată de poezia tulbure a neclarităţii: îndoiala, nesiguranţa, incertitudinea sunt tot atâtea stări psihice generatoare de nelinişte şi în final de tensiune”. Căutarea, ca să limpezim lucrurile, a devenit ea însăşi o artă, iar etapele ei momente ale aproprierii ori depărtării de ea.
Tânărul artist Marius Burhan, despre care vom scrie în textul de faţă, nu are, însă, asemenea temeri şi îşi devoalează cercetările plastice, aproape sub ochii privitorului, în serii lungi de reinventare a spaţiului plastic, ca şi când ar explicita un parcurs de care nouă, inocenţilor, n-ar trebui să ne fie teamă. Şi, până la urmă, fără orgoliu, putem recapitula secvenţele modernităţii odată cu el. Lucrările sale din expoziţia aflată, probabil încă în curs, la Galeria Veroniki Art din Bucureşti, asta şi vrea să demonstreze. Curatorul şi îndrumătorul său de
