Pe lumea aceasta au mai existat - puţin probabil să mai existe - şi eroi civilizatori, oameni care au reuşit să scoată din întuneric o naţiune. Cum? Prin sacrificial de sine. Din monografiile care le-au fost dedicate se desprinde, ca un numitor comun, lungul, nesfârşitul şir de datorii care le-au amputat fericirea cotidiană, dar măruntă, care le-au periclitat viaţa de familie. Banul împrumutat era cheltuit pentru alţii, pentru ceilalţi.
"Nimic pentru mine, totul pentru neamul meu" era deviza lor, cel mai adesea nemărturisită, care, însă, se ghiceşte din faptele lor; o deviză regală.
Un asemenea erou a fost Ion Eliade (Heliade) Rădulescu. Îndrăznind să cred că biografia sa este prea cunoscută pentru a o mai relua fie şi pe scurt, - deşi învăţământul românesc a fost adus în stare de colaps, pentru a fi şi noi în rândul lumii civilizate, - mă voi mulţumi cu enumerarea a doar trei contribuţii la luminarea românilor: crearea ziarului "Curierul Românesc", aportul determinant în revoluţia de la 1848 şi lupta pentru introducerea alfabetului latin, din tipografia sa ieşind primele cărţi cu litere mixte, slave şi latine, încă din perioada paşoptistă (nu cred că devastarea casei sale de la Colentina de către trupele ţariste în 1853 a fost "din întâmplare", cum am citit undeva). Cu toate că, în general, meritele sunt recunoscute post-mortem, Eliade s-a bucurat de o firească recunoaştere şi recunoştinţă în timpul vieţii.
Un ecou al recunoştinţei trebuie considerată, de pildă, chemarea făcută de "Frăţia", care l-a implicat în revoluţia paşoptistă fără să-l fi iniţiat în prealabil (iniţierea având loc în casa unui boier din Craiova, când ajunsese acolo cu o parte din revoluţionari!). Era normal ca după trecerea în eternitate să i se consacre o statuie, nu oriunde, ci în imediata apropiere a monumentului ecvestru dedicat lui Mihai Viteazul. Eroul civilizator lâng