- Staretul Manastirii Slanic, jud. Arges -

Un brat de lemne, pe foc

Stateam de ceva vreme in manastire, urmarindu-l cum se invartea printre ucenici. Avea iutimea unui prasnel si nesiguranta mersului de copil. O rasa neagra, larga, ii ascundea umerii mici si trupul plapand. Doi ochi negri, cand gravi, cand iuti si veseli, scrutand intrebator catre tine, ii inviorau obrazul alb si senin. Intreaga faptura a parintelui emana un amestec ciudat de fragilitate si forta, de smerenie duioasa si fermitate launtrica, pecetluite toate de un zambet bun si deschis, care facea lumina in jurul sau. Un om de o nevinovatie nepamanteana, care te cucerea instantaneu, fortandu-te sa-l indragesti din prima clipa. Nu puteai altfel! Nu aveai cum!

Asa l-am cunoscut, cu ani in urma, pe parintele Teofil Badoi, staretul Manastirii Slanic din judetul Arges, unul dintre cei mai mari si mai nestiuti duhovnici ai acestui pamant. O inima de prunc, prin care a curs sangele unui leu, un suflet zidit intr-o smerenie desavarsita.

Ultima noastra intalnire s-a petrecut in ceas de iarna, atunci cand intunericul musca deja din lumina zilei, iar nametii sterg cu albeata lor toate urmele ruginii ale toamnei. M-a poftit in chiliuta lui sa stam de vorba. O incapere liliputana, potopita de carti si icoane, nadusita de caldura aromitoare a unei sobe cu lemne, ce trosneau cuprinse de flacari mari. Parintele chicoteste fericit si, cu zambetul acela imbietor care i se revarsa peste toata fiinta, imi face semn sa ma asez. Peste batranul staret au trecut anii. De cand il stiu, are parul si barba ninse, dar parca acum i s-a albit si trupul, din care pare ca o lumina nestiuta iradiaza discret in penumbra chiliei. E ceasul de taina al rugaciunii si confesiunii, ceasul in care orice om iti e parca mai aproape si orice cuvant ramane suspendat intre lumi, apropiind cerul de pamant. Afara, za