Marea plagă a societăţii româneşti e neruşinarea. Cineva care şi-ar fi petrecut ultimii douăzeci de ani pe-o planetă îndepărtată ar fi şocat (spun şocat pentru că nu găsesc un cuvânt mai tare), revenind în ţară, de schimbarea uluitoare în comportamentul locuitorilor.

Astronautul imaginar pe care l-am luat drept martor ar fi părăsit o ţară cenuşie, în care se vorbea în şoaptă, se stătea, aşa cum stau dobitoacele în deşert la izvorul de apă, la cozi nesfârşite, pentru un kilogram de mălai şi-o sticlă de ulei. Era ţara în care copiii îşi turnau părinţii, securiştii dictau mersul culturii şi miliţienii te cotonogeau dacă treceai cumva pe culoarea roşie a semaforului. Era o ţară de oameni dresaţi, care minţeau prin simplul fapt că nu ştiuseră niciodată ce e adevărul. La întoarcere, el ar fi descoperit o populaţie agitată, zgomotoasă, cu poalele date peste cap, urând pe toată lumea şi urându-se pe sine. O populaţie alcătuită din indivizi plini de pretenţii, în care ei n-au nicio îndatorire, dar îşi revendică toate drepturile. E ţara lui „Să mi se dea!” şi a lui „Jos Cutare!”, o ţară a creierelor înfierbântate şi a gesturilor iraţionale, a calculelor prosteşti şi a paşilor ce duc inevitabil spre prăpastie.

Nu-mi propun să polemizez cu indivizii care, în zilele noastre, dintr-un amestec de resentiment, teribilism şi neruşinare (pe cei cu „misiuni speciale”, cu haine ale căror cusături se întind până hăt la Tiraspol, Rostov ori Moscova, îi las deoparte) ne vorbesc despre binefacerile socialismului şi despre paradisul fără fisură al comunismului. E vorba de cazuri patologice, de oameni care dacă nu şi-au găsit locul şi liniştea până pe la treizeci de ani, nu şi-l vor găsi niciodată. Mulţi dintre cei care inundă blogurile cu aberaţiilor lor egalitariste stau, de fapt, în culcuşuri calde, greblează banii din participările la televiziuni, mai abitir decât c