Primul film al lui Andrei Blaier pe care-l vedeam în 1993 era Crucea de piatră, un film „deochiat” despre momentul de tranziţie de la monarhie la republică, de la societatea capitalistă la cea comunistă conform unei imprevizibile dialectici istorice.

Filmul era o comedie, comedia era o tragedie, tragedia lua aparenţa unei farse admirabil orchestrate. Blaier ştia să-şi plaseze comicul în mijlocul unei tornade istorice. Stabilimentul „Crucea de piatră” devenea ultimul bastion capitalist în calea revoluţiei victorioase, misiunea sacră a asanării morale a locului de perdiţie revenindu-i unui fost hingher, Puzderie (Gheorghe Dinică). În mijlocul marasmului general al schimbărilor, elementul revoluţionar instalat de clasa muncitoare pe o poziţie de răspundere descoperă avantajele capitalismului muribund şi devine „acţionar” al fabricii de plăcere unde clientela serveşte ultimele juisări de dianinte de marea asceză. O celulă de partid se inaugurează în subsolul stabilimentului, iar şedinţa este condusă de una dintre pensionarele cu state vechi de plată. În mijlocul facerilor şi desfacerilor revoluţionare, stabilimentul pare să cunoască o ultimă înflorire, spirit tranzacţional, madama face reverenţa cuvenită noii puterii venite să o încalece. Fetele ambetate aşteaptă şi ele momentul când vor deveni „femei cinstite”, ceea ce se şi întâmplă. Un tânăr trăieşte o poveste romantică la fereastra uneia dintre damele de consum, partidul îşi organizează demonstraţiile triumfale, în timp ce tovarăşii dezertează rând pe rând pentru câte un mic episod erotic. Amestecul de concupiscenţă şi morală răţoită însoţeşte deambulaţ ia tovarăşilor decişi să pună capăt dezmăţului capitalist. Andrei Blaier reuşea să surprindă, cu mijloacele vechi de când lumea ale comicului, esenţa schimbării care avea loc în 1947 – acţiunea filmului este plasată totuşi în 1949 –, privind dintr-un unghi