1. Variante pentru un autoportret
Există, în dialogul lui Norman Manea cu Leon Volovici, mărturisirea că „În 1966, Miron Radu Paraschivescu, cerându-mi date bibliografice pentru a mă lansa în strălucita şi liliputana sa revistă, mă avertiza: «Pot fi şi fictive, de vreme ce le semnaţi»”. În 1980, într-un interviu acordat lui Mihai Sin, scriitorul încearcă să recupereze „date fictive” şi propune un spectacol autobiografic de excepţie. De la dialogul cu Miron Radu Paraschivescu şi până la interviul cu Mihai Sin, Norman Manea publicase Captivi (1970), Atrium (1974), Primele porţi (1975), Cartea fiului (1976), Zilele şi jocul (1977). Sunt, va preciza scriitorul mai târziu, variantele unui autoportret. Cărţile fac parte, ca să-l cităm pe Ov. S. Crohmălniceanu, din „poate cea mai îndrăzneaţă operă epică experimentală realizată până azi la noi”. Cea mai interesantă operă experimentală, realizată într-un timp în care „operele experimentale” deveneau operele exponenţ iale ale scrisului tânăr: într-un timp în care există, în interiorul acestei „generaţii literare”, o bucurie a scrisului, o asumare a fenomenului cultural greu de imaginat în alt context. Cărţile „experimentale” ale lui Norman Manea sunt dovezi de iubire faţă de cei mari, dar şi de colegii săi autori de literatură antioficială. Sunt solidare. Paginile sale „autobiografice” din anii şaptezeci intră mereu în dialog cu aceştia. Să precizăm: şi autobiografice. Iată în Atrium, introducerea primului capitol, Râul:
„Tipul de regim al acestor râuri pericarpatice se caracteriza prin debit minim de iarnă şi debit maxim de primăvară, puternice viituri în lunile mai şi iunie, volum minim în lunile iulie-august-septembrie şi viituri în octombrie ca şi, mai târziu, spre sfârşitul toamnei.
Majoritatea acestor râuri se regenerează moderat, din precipitaţii şi din subteran...”. Avem în faţă un di
