Lucru ştiut: după 25 de ani de exil şi de carieră internaţională, Norman Manea este, dintre autorii români în viaţă, cel mai reputat în străinătate. Dintre cei de limbă română, vreau să spun, colegii noştri şvabi şi saşi, laureata Premiului Nobel Herta Müller şi ceilalţi, fiind germanofoni. De o recunoaştere extinsă în spaţiul european s-au mai bucurat după căderea regimului comunist Ana Blandiana sau Mircea Dinescu, iar în Statele Unite ale Americii are o anume popularitate Andrei Codrescu. Vine puternic din urmă Mircea Cărtărescu, foarte tradus mai ales în ultimul deceniu, cunoscut mai ales în cercuri europene avizate (scriitori, editori, agenţi literari), deocamdată fără ecourile meritate în rîndurile publicului mai larg.

Care e astăzi nivelul de apreciere de care se bucură Norman Manea în România? Pentru a încerca o aproximare, sînt de luat în calcul „cota” sa la plecarea din ţară, prestigiul extern şi evoluţiile din ultimii ani.

Pînă în 1986: prozatorul valoros

Înainte de a alege exilul, Norman Manea publicase trei volume de nuvele, Noapte pe latura lungă (1969), Primele porţi (1975) şi Octombrie, ora opt (1981), cinci romane, Captivi (1970), Atrium (1974), Cartea Fiului (1976), Zilele şi jocul (1977) şi Plicul negru (1986), şi două culegeri de eseuri, Anii de ucenicie ai lui August Prostul (1979) şi Pe contur (1984). Era un nume bine impus, dar cu o notorietate limitată şi cu „cota” unui prozator valoros, de foarte bună calitate intelectuală, dar nu de prim calibru. Cronicarul literar principal al României literare, Nicolae Manolescu, a scris despre el rar şi fără entuziasm. La fel – Eugen Simion. Amîndoi mizaseră pe „valul” lor literar, lansat de-a lungul anilor 1960, apoi pe cel apărut în jurul lui 1980, lăsînd fără susţinere etapa de neomodernism mai rafinat, mai sofisticat pecareauilustrat-o aşa-numiţii „şaptez