Despre Caragiale şi lumea lui, Ioana Pârvulescu a scris mult, dar nu la aspectul cantităţii vreau să mă refer, ci la faptul că tot ce a scris despre acest subiect este marcat de o specială fervoare.

Nu doar cercetează „ţara Miticilor”, ci se şi proiectează în ea, se reproiectează, mai bine zis, revine în ea, o regăseşte ca pe un tărâm familiar şi chiar familial. De ce nu? Iată ce ne spune în eseul ei Lumea ca ziar. A patra putere : Caragiale (Ed. Humanitas, 2011): „Pe linie paternă am avut un bunic regăţean, Dumitru, căruia prietenii îi spuneau Mitică, iar unii chiar «nene Mitică» (…) era un bon viveur (…) Îmi place să cred că port în gene, prin el, amintirea veselă a Miticilor din Bucureştiul de odinioară”. În ascendenţa maternă sunt de aflat lucruri asemănătoare şi ceva mai mult. Bunicul dinspre mamă al Ioanei Pârvulescu, pe numele său Ioan Vintilă, a fost şi el în relaţie cu lumea caragialiană şi, într-o fericită împrejurare, cu însuşi acela care a creat-o. Student fiind la Viena, tânărul Ioan Vintilă participase la o întâlnire cu I.L. Caragiale iniţiată de societatea „România Jună”, la împlinirea celor 60 de ani de viaţă ai marelui scriitor. „Ideea că în ochii lui Caragiale, scrie Ioana Pârvulescu, s-a oglindit, fie şi pentru câteva momente, figura dârză a bunicului meu şi mai ales ideea că în ochii bunicului meu s-a adăpostit, timp de o oră-două, chipul uşor ridat al lui Caragiale viu mă încântă”. Şi din nou : „Îmi place să cred că port în gene, prin bunicul meu, amintirea lui Caragiale”.

Un mesaj primit, aşadar, prin transmitere ereditară, răsfrânt, ne dăm seama, în acea specială fervoare care marchează, cum spuneam, scrierile Ioanei Pârvulescu referitoare la Caragiale. Un legat spiritual, o afecţiune pentru Caragiale moştenită.

În cartea de acum a Ioanei Pârvulescu subiectul este lumea caragialiană şi „lumea ca ziar”. Sau: lumea di