Neagu Djuvara este, orice s-ar spune, nu doar cel mai vîrstnic istoric activ al nostru din toate timpurile, ci și cel mai complex (cu excepția, poate, a lui Lucian Blaga, care, în pofida profilului lui de istoric profesionist rotunjit atît prin contribuții teoretice, cît și prin practică istoriografică în cîmpul iluminismului transilvan, este receptat ca atare, cu destule ezitări încă). Afirmat inițial ca filozof al istoriei, ca istoric al secolului al XVIII-lea românesc și ca memorialist – deci istoric-participant –, dl. Djuvara a adus, între timp, toate argumentele pentru a fi tratat de către profesioniștii români ai cîmpului cu toată deferența și colegialitatea necesare. În plus, el are și o activitate de publicist în periodice și de literat, liniamente pe care tot numai Blaga și Iorga (mai puțin reliefat ca filozof al istoriei) eventual, îl însoțesc. Se pare însă că acest deziderat al recunoașterii superiorității în pregătire și al performanței în mai multe cîmpuri de activitate conexe și complementare nu este avut în vedere cu toată seriozitatea în interiorul breslei studioșilor trecutului de la noi. Datorită acestui fapt, pornind de la receptarea punctuală a cărții sale despre Thocomerius – Negru Vodă, un voievod de origine cumană la începuturile Țării Românești (2007, 2009, 2011), Neagu Djuvara întreprinde un tur sanitar, tipic pentru demersurile de istoria istoriografiei și pentru critica criticii istorice (cam același lucru, fără a fi, totuși, identice), dezbătînd retrospectiv receptarea de care s-a bucurat în țară. Trebuie spus că nu avem de a face cu un caz de narcisism, cum ar putea crede cineva nefamiliarizat îndeajuns cu asemenea exerciții. Dimpotrivă, într-un peisaj saturat de recenzări de circumstanță, un volum ca acesta reînnoadă tradiția cu polemiștii Școlii Ardelene în cîmpul chestiunilor privind trecutul, cu E. Lovinescu, al cărui volum te