Niciodată nu se pierde nimic definitiv. Ne-au rămas de la el cuvinte meșteșu-gite, amintiri în efigie, bucăți de text pe care le vom cita la nesfîrșit, idei primite de-a gata, dar mai ales memoria unui om de o rară generozitate. O ființă caldă, nedescoperită, calmă, liniștită, temperată. Leon Volovici a fost un om care a trăit și a murit în tăcere. L-am văzut ultima dată la Tel Aviv și la Ierusalim, acum trei săptămîni, la o conferință organizată de Institutul Cultural Român. Știam de boala sa, era vizibil schimbat, cu o culoare palidă, se mișca greu, vocea, cu accentul său moldovenesc inconfundabil, îi era joasă. Ne-am promis că ne vom revedea curînd. Pe 16 noiembrie, mi-a scris ultima dată. Un mesaj cald, demn de amintirea lui. Iași, Varșovia, Ierusalim. Leon Volovici a gravitat toată viața între planetele lui, pe care le-a adorat și cărora le-a fost mereu fidel. A pendulat continuu între trei centre spirituale: „...nu cunosc decît trei planete – una cu centrul la Iași, alta, cea din care a venit Hania (soția sa, n.m.), cu centrul la Varșovia, și a treia, cea mai misterioasă, cu centrul la Ierusalim. Cum vezi, mă plimb și eu de la o planetă la alta...“. Născut în Iași, într-o familie de evrei așkenazi, a petrecut în urbea moldavă 46 de ani din cei 73 de viață. Aici a urmat toate studiile, aici s-a definit ca istoric literar lucrînd două decenii la Institutul de Filologie. Leon avea o afecțiune specială pentru orașul natal, pe care nu l-a uitat vreodată: „Dacă îl privesc acum, de la distanță și «la ora bilanțului», Iașul îmi apare acum ca un oraș minunat prin vechimea și bogăția lui culturală, un spațiu cultural românesc în care eu m-am simțit bine și «acasă». Este și un oraș cu o impresionantă tradiție culturală evreiască, inclusiv cu o componentă a ei de expresie românească“. Redescoperirea spațiului natal a fost, pentru Leon Volovici, o expresie a identităț