Cam la zece minute de la începutul filmului Caro diario, al lui Nanni Moretti, după ce l-am urmărit deja pe autor plimbîndu-se minute bune prin Roma, călare pe tradiționala Vespa, la doar cîteva minute după ce declarase mîndru că, spre deosebire de personajele dezabuzate din filmele italiene, pe care nu le poate suporta, junele care fusese strigase numai lucruri juste la manifestații, acum fiind el un „splendid cvadragenar“, îl vedem intrînd, pe muzica lui Cohen, I’m your man,în cartierul Garbatella, care, zice el, e cartierul care-i place cel mai mult, marea lui plăcere fiind, oricum, să vadă case, cartiere – e scris negru pe alb și-n jurnal. Nu mai știu cînd am văzut filmul prima oară, la sfatul prietenilor noștri italieni, dar știu că m-a fermecat, mai ales prima parte, cea dedicată plimbărilor prin Roma. Eram, sigur, la București, nu la Roma, altfel aș fi sărit în primul metrou și m-aș fi dus să văd Garbatella. Imaginile din film sînt minunate. Nu știu cum s-a făcut, dar de fiecare dată cînd am mai ajuns la Roma, am tot uitat, ne-am luat cu altele. Abia anul acesta, în septembrie, ne-am adus aminte de Garbatella. Și ne-am dus. Metroul ne-a lăsat într-un cartier de blocuri din sudul Romei – mă rog, pasabil, dar nici o legătură cu ce așteptam. Am mers o vreme pe bulevard, intrigați, pînă ne-am luat inima-n dinți să întrebăm pe cineva – i-am spus despre film și că vrem să vedem cartierul din film, nu blocurile. A zîmbit, ne-a explicat pe unde s-o luăm. Am ajuns. Cartierul ăsta e chiar o minune, ascuns între blocurile cele noi (care, în italiană, se cheamă, aproape ironic, palazzo), urcat pe o colină, o insulă în care pătrunzi pe nesimțite, rămasă așa de la sfîrșitul anilor douăzeci. A fost construit de municipalitate, între 1925 și 1928, la începuturile fascismului, pe un teren de la, atunci, marginea orașului. S-a dat mînă liberă unui grup de arhitecți care s