Gabriel Liiceanu, Gabriel Cercel,
Întîlnire în jurul unei palme Zen,
ilustraţii de Răzvan Luscov,
Bucureşti, Editura Humanitas,
2011, 288 p.
În genere conceptele sunt himere livide, a căror inerţie le scade şansa de a fi îndrăgite de prea mulţi. Singurul remediu în faţa acestei fatalităţi e ca ele să fie aduse la viaţă de spiritul unui om anume înzestrat pentru asta.
Altfel spus, condiţia ca o idee să provoace emoţii e ca tensiunea ei să intre în pielea unei persoane al cărei glas s-o preschimbe într-o temă de atracţie culturală. Cînd acest lucru se petrece, ideea stîrneşte emulaţie, iar rezultatul emulaţiei e un cîmp de tensiune care adună la un loc mai mulţi tineri înclinaţi a se supune constrîngerilor ei. Dar meritul emulaţiei nu e al ideii sub canonul căreia s-au strîns tinerii, ci al persoanei care a reuşit s-o întruchipeze, dovadă că filozofia nu e dispută de abstracţiuni seci, ci înfruntare drastică între persoane vii.
Judecat după emulaţia pe care a răspîndit-o în generaţiile care s-au succedat după 1989, Gabriel Liiceanu se poate considera un dascăl mîntuit. În ultimele două decenii, din contingentele de studenţi care i-au trecut prin mână s-au ales o serie de intelectuali care, revendicîndu-se ei înşişi de la tabăra fenomenologică, s-au supus ordaliţiului de împlinire cerut de maestru. Şi cum epistolarul de faţă are ca temă centrală tocmai împlinirea în filozofie, merită să-i precizăm nuanţele.
Pentru Gabriel Liiceanu a te împlini în filozofie înseamnă a parcurge două etape distincte. Prima e cea a instrucţiei draconice după un tipar umanist de formaţie clasică: însuşirea limbilor filozofiei, exegeza făcută pe surse originale, traducerea cîtorva texte celebre – într-un cuvînt, disciplină dură în numele unor exigenţe care nu se negociază. Cine le suportă trece mai departe, cine nu le suportă ră