Nu pot să plec definitiv din țara. Dar, voi, ceilalți care ați plecat deja sau intenționați s-o faceți să nu mă judecați greșit. Pur și simplu nu mă pot mișca de aici. Nu, nici pentru mine țara n-a făcut nimic, ba dacă ar fi să ne întrecem în lovituri de grație primite după ceafă sau sub centură, eu câștig în fața multora. Punem pariu? ? Fiți atenți: am lucrat ani în șir fără carte de muncă, bunica mea a făcut infarct iar medicul de la salvare i-a dat laxative și ceaiuri de “ieșit afară”, preotul de la cimitir vrea s-o dezgroape, că “au trecut șapte ani și nu avem loc de veci”, cand mi-a expirat buletinul în cel nou apăream cu numele de fată, la bloc, vecinul de deasupra și-a construit un wc și-o baie deasupra sufrageriei mele, educatoarea de la gradinița de stat mi-a cerut șpagă pentru locul copilului, polițistul de la examinari auto m-a picat la traseu pentru ca n-are incredere în ochii mei și-n plus el nu dă permisul la femei din prima, mi-au imbolnavit copilul la naștere și-au bâjbâit apoi un an de zile să-l trateze, ne-au spart magazinul de trei ori în două luni, hoțul, același de fiecare dată – fiul unui cercetător de la Măgurele. Oh, și mai sunt, dar aș umple pagina…
Eu stau aici. M-am și mutat la țară. Cumpăr lapte de vacă de la nea Sile, brânza de la nea Fane, ouă de la tanti Sanda și restul de la Carrefour. Problema cu mine este că mă dor rădăcinile. Mă doare pământul. Mă ține aici, uneori împotriva voinței mele, ca-n jocul acela cu pionul și magnetul… și păstrez în mine ca-ntr-un oracol imagini și sunete din copilărie. Nu, n-am copilărit la țară, sănătos, curat și natural cum încerc să trăiesc acum, eu m-am jucat cu liftul, ne-am alergat printre dărâmăturile caselor demolate, am aruncat pungi cu apă de pe bloc și am bubuit țevi cu carbid. Deși trec rar pe strada unde s-au întâmplat toate astea, atunci când o fac, provocat, mașina juri că are pană
