Consacrat, la propriu si la figurat, ca imperativ de parada pe timpul socialismului nationalist al lui Ceausescu, patriotismul a intrat numaidecat, dupa decembrie '89, in malaxorul cinic al relativismului.
Si astfel, peste noapte, patria a devenit locul unde te simti bine. Galeriile comerciale din Paris si Milano, plajele din Croatia si Antalya, universitatile din Londra si New York, contul din Elvetia si masina nemteasca sau mogulul care ma plateste sunt doar cateva dintre reperele iconice din care heraldica post-modernista poate redesena stema de pe stindardul noului patriotism.
Multa intelectualitate fina, cu pretentii de dizidenta mostenita din alte vremuri, ingroasa randurile celor care, daca nu s-au chiar saturat de Romania, cu siguranta s-au cam plictisit. Consolati definitiv, cu diagnosticul marginal aplicat culturii romane si instalati comod intr-un cosmopolitism prea sarac in emotii, privesc cu infinita indulgenta orice forma de exaltare si orice ambitie de lupta in numele valorilor romanismului. In patria lor, Ziua Nationala e ziua de salariu, Ziua Eroilor e ziua sefilor si sefulitelor din companie, iar zilele sfinte sunt week-end-urile si concediile. Pentru astea, da, pentru salariu si zile libere merita sa lupti, restul sunt fleacuri!
Sigur, n-au fost toti contaminati de patriotismul de multinationala. Pentru multi, romanismul mai ramane un reper, macar ca forma de legitimare. Nu se pot lepada, dar nici nu se simt prea comod cu el. Si-atunci, ei devin apostolii unui patriotism cu "daca" si cu "poate". Macar primii nu fac parada de sentimente, nu au nelinisti. Cei din urma, insa, nu mai pot de grija Romaniei. Bunaoara, ar fi primii care ar iesi in strada sa se bucure de Ziua Nationala, dar ce te faci ca e pusa in plina iarna, pe 1 Decembrie? Bajbaie ipocrit pe marginea insemnatatii istorice a zilei, nu au o data mai buna neaparat, as
